Anton Dumitriu    
   

... De la filosofie la matematică (Lucian Stanciu 1977)

Reîntâlnirea cu dumneavoastră este prezidată de un eveniment revelator nu numai pentru activitatea creatoare căreia v-aţi consacrat, dar şi pentru prestigiul culturii româneşti: apariţia în limba engleză a acestui «opus magnum» care este Istoria logicii. După două ediţii româneşti, la scurt timp una după alta, ambele epuizate, traducerea aceasta va fi un instrument preţios pentru specialiştii străini, care cunosc deja în esenţă textul românesc. Îmi amintesc că mulţi cercetători străini comandau dicţionare pentru a vă putea descifra cartea. Cum s-a perfectat apariţia versiunii engleze?

Faptul că Istoria logicii a putut fi citită de unii oameni de ştiinţă din străinătate chiar în limba română a fost pentru mine o mare satisfacţie. Întrucât s-a dovedit, prin aceasta, că şi limba noastră poate avea acces la universalitate. Desigur, şi limbajul ştiinţific comun a făcut ca Istoria logicii să poată fi cunoscută şi să se bucure de numeroase cronici în revistele europene şi americane, ceea ce a atras atenţia editorilor străini. Prima ofertă a fost aceea a editurii engleze «Abacus Press», care a publicat recent ediţia engleză (în 4 volume) a Istoriei logicii. Mai avem oferta unei mari edituri elveţiene (pentru limba germană), precum şi oferte pentru traduceri în franceză şi italiană.

S-a spus despre această carte că este una dintre câteva lucrări esenţiale de istoria logicii şi singura care îmbrăţişează, unitar şi în toată amploarea ei, contorsionata existenţă de peste două mii de ani a logosului şi reflexia despre această existenţă. Scrisorile de sinceră şi entuziastă apreciere pe care vi le-au adresat mari logicieni ca P. Suppes, J. M. Bocheński, H. B. Curry, conduc firesc la întrebarea: Ce credeţi că au aflat la acest Tratat, aici, şi nicăieri în altă parte, ca să vă scrie cu atâta preţuire? Ne puteţi releva câteva din ecourile care v-au bucurat mai mult?

Atât în cronici, cât şi în numeroasele scrisori care mi-au fost adresate de oameni de ştiinţă cu autoritate, s-au subliniat unele dintre particularităţile «Istoriei logicii». A fost pentru mine o deosebită bucurie să văd că H. B. Curry numeşte «Istoria logicii» un opus magnum, că S. C. Kleene apreciază că «Istoria logicii» a acoperit subiectul cu o comprehensiune mai vastă decât au făcut ceilalţi autori, că M. Nédoncelle califică lucrarea mea drept «magnifică» etc. Dar ceea ce m-a interesat îndeosebi au fost aprecierile istoricilor, cum sunt cele ale lui T. Kotarbinski, I. M. Bocheński, W. Kneale, V. Muńoz Delgado, Francesco Barone, Amedeo Conte etc. Am înţeles de la ei că ceea ce a particularizat lucrarea mea a fost, în special, «completitudinea» ei. În istoria logicii, ca şi în alte domenii, unii cercetători se lasă dominaţi de ideea că tot ce s-a făcut până la epoca noastră sunt doar încercări sau începuturi, şi că numai prezentul rezolvă totul. Dacă privim însă lucrurile sub specie aeternitatis, înţelegem că fiecare epocă are autonomia ei, iar modalitatea gândirii ei trebuie descifrată în ea însăşi, prin factorii care au determinat-o şi nu în raport cu modul în care gândim noi şi nici în raport cu sistemul modern de valori. Adoptând o asemenea perspectivă a istoriei, pe care am numi-o un «istoricism integrativ», am dat importanţa cuvenită unor epoci şi autori, neluaţi în considerare de alţi istorici ai logicii. Astfel am integrat în istoria logicii: structura logică a mentalităţii primitive, logica în China antică, logica indienilor, logica scepticilor, logica arabilor şi evreilor, logica Renaşterii (cea mai neglijată de autori), logica metodologică (cu 5 capitole despre metodologia ştiinţelor contemporane), alături de logica lui Hegel, dialectica materialistă, logica fenomenologică etc.

Poate că succesul cărţii s-a datorat şi faptului că epoca noastră pretinde mai puţin sisteme originale, cât opere de sinteză de largă perspectivă.

Am dori să ne dezvăluiţi ceva din geneza acestei opere care a necesitat, desigur, un excepţional efort de documentare şi reflexie sintetizatoare.

Prima ideea de a scrie o istorie a logicii mi-a venit demult, din anul 1931. Nu m-aş fi încumetat atunci, bineînţeles, să mă apuc de o astfel de lucrare, când existau deja monumentala lucrare a lui Carl Prantl Istoria logicii în Occident (în germană), apoi frumoasa lucrare a lui Federigo Enriques Contribuţii la istoria logicii (în italiană, 1926), în sfârşit scurta lucrare a lui Heinrich Scholz Istoria logicii (în germană, 1931). Dar aş putea spune că tot ce am studiat de atunci încoace a fost subsumat ideii că poate odată voi putea scrie o istorie a logicii. Dificultatea cea mai mare a fost lipsa textelor. Pe unele le-am găsit în bibliotecile din provincie, în special la biblioteca Muzeului Brukenthal din Sibiu (incunabule). Pe altele, mi le-au trimis din străinătate colegi, fie în dar, fie împrumut. Am făcut apoi o călătorie de studii şi am putut consulta unele lucrări la biblioteca Sorbonei (prin bunăvoinţa decanilor Pierre Aubenque şi André Clément) şi la biblioteca centrului cultural de la Chantilly (prin bunăvoinţa prof. M. Régnier). La fel la Roma şi în alte oraşe italiene am putut profita de bibliotecile Universităţilor respective.

Lucrarea a început să capete un contur o dată cu primul meu curs de istoria logicii, ţinut la Universitatea din Bucureşti în 1947-1948. După aceea, o serie de evenimente au amânat de la sine realizarea unei lucrări mai satisfăcătoare, până în 1969 când Editura didactică şi pedagogică a publicat prima ediţie a acestei lucrări «Istoria logicii». Tuturor de la această editură le sunt recunoscător, de la director până la corectori şi tehnoredactoare, şi în special redactorului de carte Nicolae Marin; dar omagiul şi recunoştinţa mea se adresează călduros redactorului şef Nadia Nicolescu, căreia i se datorează, editorial, apariţia celor două ediţii româneşti şi ediţia engleză.

Şi fiindcă aţi cerut detalii asupra genezei şi apariţiei acestei lucrări, voi spune că ea nu ar fi fost posibilă fără înaintaşii noştri, dar ea nu ar fi fost posibilă, de asemenea, fără contemporanii mei. Căci, cred că unul dintre meritele cele mai mari ale «Istoriei logicii» este că a apărut la Bucureşti.

Amintindu-mi că prima dumneavoastră formaţie a fost de matematician, ne-aţi putea spune cum aţi ajuns la preocupări filosofice şi care sunt mentorii care au jalonat formarea dumneavoastră ca gânditor?

Preocupările mele filosofice s-au dezvoltat paralel cu cele matematice şi, în general, ştiinţifice. Ele au început de la o vârstă fragedă. Citeam filosofia grecească şi îmi închipuiam, în mod naiv, că voi ajunge până la vreo 25 de ani să ştiu totul. Nu ştiam că vremea enciclopediştilor trecuse demult. În scopul acesta, credeam că matematicile mă vor ajuta în mod deosebit ca metodă de descoperire a adevărurilor. Astfel m-am înscris la matematici, unde am avut ca eminenţi profesori pe Gh. Ţiţeica, D. Pompeiu, Tr. Lalescu, Octav Onicescu. Rigoarea demonstraţiilor lui Ţiţeica, viziuunea subtilă a problemelor de mecanică a lui Pompeiu, concepţia largă, filosofică adesea, a matematicilor pe care ne-o prezenta Onicescu, ne-au deschis perspective vaste, în care matematicile nu mai apăreau ca o ştiinţă riguroasă, ci mai ales ca o ştiinţă cu implicaţii filosofice profunde.

Pe de altă parte, profesorii pe care i-am avut la filosofie erau toţi, pe vremea aceea, «scientişti». Ei aveau educaţia de la sfârşitul secolului trecut [al XIX-lea], când ştiinţa domina filosofia. Aşa se face că marele meu dascăl P. P. Negulescu definea filosofia ca «analiza primelor principii si sinteza ultimelor rezultate ale ştiinţei». C. Rădulescu-Motru, profesorul meu de psihologie, format la şcoala lui Wilhelm Wundt şi influenţat de acesta, definea iarăşi logica ca «ştiinţa care ne învaţă să alegem dintre afirmaţiile aduse în conştiinţa noastră pe acelea care sunt în acord şi pot fi încorporate în ştiinţele sistematizate».

Este clar că, atât prin înclinaţiile personale, cât şi prin ambianţa creată de iluştrii mei profesori, matematica (şi în general ştiinţele pozitive) şi filosofia au devenit indestructibil legate. După o jumătate de secol de la terminarea studiilor mele, evoluţia istorică a gândirii filosofice a confirmat total această viziune, fiindcă astăzi, mai mult chiar decât în vechime, deviza lui Platonos «să nu intre cine nu este geometru» este perfect valabilă şi cine nu posedă cheia ştiinţelor matematice rămâne străin faţă de o mulţime de probleme filosofice actuale.

Aşa se explică faptul că teza mea de doctorat (trecută cu P. P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru, D. Gusti) s-a intitulat Bazele filosofice ale ştiinţei.

Ce semnificaţie conferiţi continuării tradiţiei filosofice în afirmarea unui filosof?

Toate sistemele moderne îşi au fundamentul în moştenirea greco-latină. Consider însă că tradiţia propriului popor conţine capitalul sau resursa în care gândirea noastră individuală îşi are rădăcinile de unde îşi trage seva. Am vorbit cândva despre paideuma geto-dacică-latină, pe care o imaginez ca pe un câmp de forţe fizice şi psihice, în care fiecare dintre noi îşi are un loc bine determinat, prin natura noastră psiho-fizică, ca un corpuscul în acest câmp electro-magnetic. A te despărţi de tradiţia filosofică a culturii din care faci parte este a-ţi tăia propriile tale rădăcini. Şi pentru a preciza lucrurile, voi spune că fără Dimitrie Cantemir, fără Titu Maiorescu, fără P. P. Negulescu şi C. Rădulescu-Motru, fără Ţiţeica, Pompeiu şi Onicescu, Istoria logicii nu ar fi putut fi scrisă. Eu sunt autorul direct, dar ei sunt autorii indirecţi ai acestei lucrări.

Se pare că îmbinarea dintre pregătirea matematică şi cea filosofică a fost o necesitate fericită în viaţa dumneavoastră. E unul din motivele care a făcut să fiţi unul din pionierii cercetărilor de logică matematică din România. Când au început asemenea cercetări?

Încă din timpul studenţiei mă ocupam de logica matematică. Citisem un mic manual al lui C. Buralli-Forti, intitulat Logica matematica care m-a uimit. Am studiat apoi cartea lui L. Liard Logicienii englezi contemporani, care a fost pentru mine o revelaţie. Şi aşa am continuat cercetările mai de aproape în logica matematică. De altfel, în ţară la noi, şi alţi cercetători începuseră să se ocupe de această disciplină. Primul studiu de logică matematică publicat de un român se datoreşte lui Gr. C. Moisil şi a apărut în limba franceză în «Analele Universităţii din Iaşi» (1936). Al doilea studiu, cronologic, apărut în aceeaşi publicaţie şi tot în limba franceză, se datoreşte unui elev al lui Moisil, Eugen Mihăilescu (1937) care, de altfel, a adus autorului o notorietate mondială.

În 1938, profesorul P. P. Negulescu m-a însărcinat să ţin cursuri de logică matematică la Facultatea de filosofie, pe lângă catedra sa, acestea fiind primele cursuri de specialitate ţinute în ţara noastră. Cursurile mele (19381939 şi 19391940) au apărut în lucrarea (sub o formă prelucrată) intitulată Logica nouă (1940).

Apariţia unei mişcări de logică matematică la noi nu se datoreşte unei generaţii spontanee, după cum am spus că nici noi nu am fi putut apărea fără înaintaşii noştri, tot astfel şi cercetările actuale se datoresc începutului modest, pe care noi, Moisil, Mihăilescu şi cu mine, l-am făcut acum mai bine de patru decenii.

Este cazul să amintesc aici că sub influenţa acestor idei dominante, de logică şi filosofia ştiinţei, pe care toţi cei care aveam o formaţie ştiinţifică le cultivam, a apărut sub direcţia mea publicaţia periodică Caiete de filosofie şi am organizat personal ciclurile anuale de conferinţe intitulate generic «Ştiinţă şi cunoaştere», ţinute în sala Bibliotecii universitare. Au conferenţiat în acest cadru: S. Stoilov, Eugen Anghelescu, Gr. C. Moisil, Mihail Neculcea, I. Zugrăvescu, N. Teodorescu, Miron Nicolescu, Al. Mironescu, Ion Biberi, C. Noica şi, bineînţeles, şi eu însumi. Toate conferinţele erau publicate într-un număr al Caietelor de filosofie. Ceea ce ne unea pe toţi era convingerea că ştiinţa implică probleme filosofice, iar la rândul ei filosofia însăşi ridică multe probleme ştiinţifice. Toţi eram adepţii unui raţionalism foarte larg, cu bază matematică şi logică matematică.

La vremea aceea, logica matematică era dominată de neopozitivism, aşa că expunerea unor probleme sau a unor teorii din acest domeniu nu putea să nu aibă şi referiri la această concepţie. De unde ni s-a şi tras ponosul că am fi neopozitivişti... La urma urmei, nu eram în rea companie, cu Einstein, Russell, Carnap, Popper şi alţii. Dar rolul acestor conferinţe şi al «Caietelor» a fost important: într-o epocă de dezorientare, noi am profesat un raţionalism de tip matematic, care a avut un rol indiscutabil şi pe care noi îl revendicăm.

Parcurgerea tuturor textelor şi tratatelor relevante în domeniul logicii v-au condus către o redefinire a conceptului de logică?

Ceea ce pare paradoxal este faptul, recunoscut uneori de specialişti, că logica nu are o definiţie unică. Quod capita tot sensus... Mi s-a părut că această puzderie de definiţii se datoreşte faptului că se iau în considerare, de fiecare dată, numai unele caractere particulare, pentru a formula definiţia logicii. Dar, după cum se ştie, o definiţie trebuie să fie universală. Care este atunci elementul universal, prezent în fiecare definiţie? Am observat că el constă din examenul pe care gândirea îl face înseşi gândirii. Logica devine astfel «gândirea care gândeşte gândirea», expresie aristotelică pe care am interpretat-o ad-hoc, dar prin care filosoful grec caracteriza divinitatea. Cu aceasta, logica este esentialmente un concept filosofic, aşa cum l-au constituit grecii şi scolasticii, şi chiar modernii, ca Hegel şi Husserl.

Să punem această definiţie în legătură cu acea philosophia mirabilis ale cărei deschideri către universal ar trebui reluate, după cum ne-aţi probat într-o carte de întoarcere la înţelepţii Eladei?

Desigur, această definiţie se leagă de Philosophia Mirabilis. Strădania mea a fost să dau o idee despre unele dimensiuni ale gândirii greceşti, neluate în seamă de cei moderni, fiindcă le-au considerat primitive sau ca prefigurând numai ceea ce orgoliul contemporan al omului călător printre astre a declarat normă şi valoare. Ceea ce mi s-a părut că am descoperit la grecii antici a fost de fapt profunzimea afirmaţiei lui Sokrates «Ştiu că nu ştiu nimic». Nu certitudinea lui Descartes dubito ergo cogito, cogito ergo sum ─ prin care filosoful francez descoperea punctul arhimedic al existenţei, existenţa conştiinţei individuale ─ forma punctul de plecare al filosofiei greceşti, ci această tabula rasa a conştiinţei: «Ştiu că nu ştiu nimic». În această răsucire a conştiinţei asupra ei înseşi, a gândirii asupra gândirii, se produce un act de natură ontologică, care este de fapt primul act real de cunoaştere. Este în acest act un sacrificiu al propriului nostru eu, când printr-un efort de teribilă smerenie declari că nu ştii nimic. Probabil că la acest lucru se gândea Leonardo da Vinci când nota: «Iată că din marea smerenie se naşte marea cunoaştere».

Alte proiecte în confruntarea cu timpul?

Proiecte am multe. O lucrare de eseuri pe care am promis-o unei edituri. O carte în lucru care va fi intitulată Aletheia (adevărul în filosofia grecească). Apoi probleme de logică şi chiar de matematică, de care nu m-am despărţit niciodată, dar pe care regret că le-am amânat. Proiecte, proiecte...

Când mă uit înapoi şi văd ce puţin am făcut şi cât de mult aş avea de făcut, îmi dau seama că de fapt acum ar trebui să încep, în această toamnă târzie a vieţii. Dar viaţa este supusă ineluctabil, din nefericire, aforismului celor vechi: ars longa, vita brevis.