Anton Dumitriu    
   

Aţi împlinit în aceste zile 80 de ani şi ne bucurăm că vă putem ura simplu: La mulţi ani, sănătate, putere de muncă şi bucuriile pe care vi le doriţi. E o vârstă frumoasă ─ v-am spus odată. Mi-aţi răspuns că e victorioasă ... Cu toate că victoria are frumuseţea ei, de ce victorioasă?

Desigur că este o victorie. A smulge veşniciei necunoscute ani de luciditate şi de viaţă intelectuală este o performanţă, o victorie a existenţei asupra neantului. Nu ştiu cât se datoreşte modului meu personal de a trăi, eredităţii sau întâmplării, dar ştiu că statisticile arată că, în capul listei longevivulor, sunt pouşi profesorii de filosofie...

O «victorie» poate fi şi monumentala lucrare Istoria logicii, care încununează o activitate îndelungată şi care va rămâne ca un obligatoriu punct de reper pentru lucrări viitoare. Chiar în prefaţă, afirmaţi că logica este întreaga ei devenire ─ afirmaţia ce ar putea fi valabilă poate numai pentru filosofie. Am putea spune că această istorie este o amplă reconstrucţie. Cum aţŞi ajuns sau de ce aţi ales această modalitate de a prezenta istoria logicii?

Cărţile de mari sinteze, după cum se ştie, cer o muncă specială ─ cunoştinţe acumulate, apoi fişele după aceste caracteristici, care le apropiau, şi aşa am reuşit să găsesc o prezentare sistematică şi naturală a acestui imens material. Nu mai spun nimic despre dificultăţile întâmpinate cu celelalte părţi, cu logica în China, cu logica în Evul Mediu, unde a trebuit să îmbin expunerea pe autori cu expunerea pe probleme şi s-o încadrez într-un spaţiu proporţional faţă de celelalte părţi. O operă de sinteză de felul acesta este rezultatul unei munci de o viaţă întreagă. Istoria logicii s-a maturizat treptat. În anul şcolar 1948 - 1949 am ţinut, la Universitate, primul meu curs de istoria logicii, care a apărut în volum litografiat şi se mai găseşte prin bibliotecile din Bucureşti. Pentru a ajunge la prima ediţie a Istoriei logicii a trebuit să treacă încă 21 de ani!

Vă mărturisesc că lectura foarte recentă a studiului Orient şi Occident, apărut în 1942, m-a făcut să înţeleg mai bine o anumită unitate de esenţă a întregii dumneavoastră opere. Unitatea este, mai puţin evidentă, cu preocupările de logică şi vizibile aproape cu aceeaşi concretizare în lucrări ca Philosophia Mirabilis, Cartea întâlnirilor admirabile şi Alétheia. Cum s-a tradus şi cum s-ar putea traduce azi, în condiţiile exploziei informaţionale, idealul propus de dv. În urmă cu mai bine de patru decenii: a şti pentru a fi?

Este sigur că nu putem răspunde aşa cum au răspuns grecii. Mai întâi, să precizăm că ceea ce căutau înţelepţii anticei Hellade nu era un «sistem» de idei, care să dea, mai mult sau mai puţin, o explicaţie a existenţei. Această preocupare vine mai târziu, când scopul iniţial, deşi prezent, este pus în umbră de alte preocupări. Acest scop era ideea de perfecţiune, o perfecţiune sui-generis, specific umană. Fiecare cultură, care a existat pe glob ─ aceea antică chineză, indiană, egipteană, medievală ─ a avut un asemenea ideal al omului perfect, în afară de cultura modernă. Am tras concluzia (în Orient şi Occident) că aceste culturi ajunseseră la maturitate, iar cultura noastră este o cultură tânără, urmărind ca, de acum înainte, să-şi definească tipul ideal uman specific. Fiecare cultură a avut metodele ei de atingere a acestui ideal. Un examen cât de sumar va arăta deosebiri categorice între metodele chineze, hinduse sau medievale pentru realizarea omului ca ideal maxim. Dumneavoastră mă întrebaţi dacă este posibil ca în mijlocul tumultuoasei întreceri tehnice din timpul nostru, dacă în cadrul exploziei informaţiuonale actuale, s-ar putea găsi o modalitate de realizare a acelui ideal, când a şti devine a fi. Ceea ce lipseşte lumii moderne, socotesc eu, este credinţa că omul este mult mai mult, imens de mult, faţă de faptul că sporeşte cu o unitate o mulţime de indivizi anonimi. Maturitatea culturii moderne, a acestei strălucitoare culturi, nu va fi atinsă decât atunci când acest ideal va fi cu precizie enunţat de chiar ştiinţa noastră. Mă gândesc că un ideal care să unifice, un punct de convergenţă spre care să tindă imensa arie a prea multor probleme mereu diversificate...

Am să dau numai câteva sugestii. Nici nu-mi pot permite mai mult. În Poetica, Aristotel ne spune că trebuie să întrebuinţăm muzica, nu numai pentru o singură utilitate, ci pentru mai multe: pentru educaţie, pentru purificare şi în al treilea rând numai pentru distracţie. Artele, adevăratele arte, înţelese în sensul lor major, ar putea să formeze chiar şi în timpul nostru, în stilul nostru, o metodă de didicare a propriei noastre conştiinţe la un mai larg cerc existenţial, la o înnobilare a cerinţelor noastre.

Concentrarea pe care o necesită o serioasă cercetare ştiinţifică, şi cei care au practicat mai cu seamă matematicile o cunosc foarte bine, este una din metodele de a respinge detaliul pentru a rămâne în lumea esenţelor, cunoscută şi aplicată, în diverse moduri, în culturile antice. Metoda concentrării intelectului este astăzi prezentă în toate părţile globului, ea dă unele roade, dar având un obiectiv cu totul particular, omul rămâne străin chiar de ceea ce s-a întâmplat cu el în realitate. Pentru a atinge un ideal trebuie mai întâi să-l concepem. Aşa cum spuneam în cartea pe care aţi amintit-o, «Omul este în lume atât cât este idealul lui». Pe acesta trebuie deci să-l conturăm.

V-am spus aceste lucruri pentru a vă arăta că idealul grecesc nu era o iluzie a unei mentalităţi primitive, ci era un ideal al tuturor culturilor din toate timpurile. Cu puterea lucidităţii şi obiectivităţii ştiinţifice, aceste idealuri, servite de noi metode care trebuie găsite, pot deveni valorile noastre care să ridice omul la nivelul intelectului său.

Cartea întâlnirilor admirabile, despre care am mai discutat, începe cu Don Quijote, o întâlnire care poate contraria, la prima lectură, pe acel care vă cunoaşte preocupările pentru logică şi matematică. V-aş ruga să explicaţi.

Cartea întâlnirilor admirabile vorbeşte de fapt despre o singură întâlnire în diverse ipostaze. Întâlnirea cu tine însuţi. Şi atunci toate aceste personaje vorbesc despre tine în total sau numai până la un punct. Dar fiindcă vă referiţi la Don Quijote în mod special, credeţi că un logician nu poate fi reprezentat de acest personaj? Cavalerul din La Mancha este foarte serios: neserioase sunt toate personajele din cartea lui Cervantes şi care, totuşi, cred că eroul nostru este un bufon. Tocmai această inversiune de situaţii, în care cei care fac gesturi normale sunt paiaţe, iar cel care comite acţiuni absurde este cel înţelept, arată că este vorba de o răsturnare de optică şi de valori. Din nenorocire, această răsturnare de valori a avut loc de atâtea ori în decursul istoriei! Acum, la vârsta mea, mi-am amintit de sfatul lui Eminescu:

«Tu în colţ petreci cu tine
şi'nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine».

Despre ce întâlniri aţi mai fi scris, sau aţi mai vrea să mai scrieţi?

Dorinţa mea era să scriu despre mai multe întâlniri. Două erau pregătite şi făceau un trinom perfect cu Sokrates sau înţeleptul în cetate. Titlurile lor erau: Yoghinul indian sau înţeleptul în solitudine şi Cheng-Jen în China sau înţeleptul în Univers. Acestea au rămas pentru altădată. Am vrut să scriu despre întâlnirea cu Eminescu. Nu am găsit vibraţia necesară pentru a scrie despre el. Îl ştiu pe Eminescu pe dinafară, aşa cum mărturisea şi Vlahuţă: «Tot mai citesc măiastra-ţi carte/deşi o ştiu pe dinafară». Şi totuşi plenitudinea interioară pe care o ai atunci intri cu adevărat în lumea Luceafărului nu o poţi obţine totdeauna, ci numai în momente foarte rare. Literatura sanscrită posedă o colecţie denuimită Upanişade, partea «esoterică» a Vedelor. Max Müller, celebrul orientalist, a tradus cuvântul Upanişade prin «La picioarele învăţătorului». Eu nu mi-am găsit însă această poziţie.

Aş mai fi vrut să scriu despre întâlnirea cu Necunoscutul, cu marele necunoscut. A fost dorinţa mea cea mai mare din copilărie. Ca şi daimon-ul lui Sokrates, daimon-ul meu nu s-a pronunţat, nu i-am auzit vocea. Eu îl voi aştepta însă dacă ciclul meu de existenţă o va mai permite.

Poate, un cititor al lucrării Orient şi Occident s-ar fi aşteptat ca la ideile şi problemele analizate să prezentaţi alte soluţii, sau alte dezbateri. Cum aţi ajuns la Philosophia Mirabilis şi la Alétheia?

Vreţi să vorbim despre cartea mea Orient şi Occident (publicată în 1943). R mult de atunci... Dar fiindcă, după cum mi-aţi spus, doriţi şi «confesiuni» de la mine, voi vorbi despre câteva lucruri care sunt mai puţin cunoscute. Mai întâi, trebuie să spun că există o înclinaţie naturală a spiritului românesc, un interes particular pentru filosofia indiană. Dacă aţi strânge la un loc, pe o listă, toate numele celor care s-au ocupat de gândirea vechilor inzi, aţi rămâne uimiţi de cât de mare este numărul lor. Mai întâi Eminescu, apoi Coşbuc, T. Simenschi, Mireca Eliade, Al. George, Dan Petraşincu (Angelo Moretta) şi mulţi alţii. Nici eu nu am scăpat fascinaţiei pe care a exercitat-o Ţara lotuşilor şi elefanţilor asupra imaginaţiei generaţiei mele. Sistemele filosofice europene, oricât de savant construite, nu-mi dădeau o satisfacţie completă. Studiindu-le cu mare străduinţă am înţeles mai bine afirmaţia lui Descartes, că ele m-au ajutat mai mult să-mi descopăr ignoranţa mea. Datorită acestei înclinaţii naturale de care am vorbit, cât şi impasului intelectual în care mă găseam, m-am apucat de studiul filosofiei indiene. Mai mult, am început chiar să studiez limba sanscrită, studiu pe care nu l-am dus însă prea departe. Pot spune că am bătut la toate porţile. Am avut o corespondenţă destul de vastă (dispărută din păcate) cu o mulţime de personalităţi din Europa şi din India în legătură cu gândirea filosofică veche. În ţară la noi, în perioada dintre cele două războaie mondiale, existau o serie de «grupări» care cultivau un fel de doctrine de origine indiană, dar ele, în general, erau deformate şi kmodificate într-un sens inacceptabil, fiindcă cei care se ocupau cu aceste lucruri erau amatori. Rezultatele cercetărilor mele din acei ani au fost următoarele: nu se poate, sub nici un cuvânt, renunţa la luciditatea ştiinţifică; învăţăturile orientale conţin nişte adevăruri înfăţişate într-o formă specifică unei mentalităţi alta decât cea europeană; aceste adevăruri au existat însă sub o altă formă şi în Europa, în special în Grecia antică. Numai aceste adevăruri, în varianta grecească, raţională, puteau fi adoptate de un european; încercarea de a le «orientaliza» sub o formă sau alta însemna să le îmbraci în haine străine. Orient şi Occident marchează acest punct de vedere pe care, în această carte, am căutat să îl enunţ într-o primă formă şi încă cu unele nesiguranţe. Eseurile următoare, Philosophia Mirabilis, Cartea întâlnirilor admirabile şi Alétheia, apărute cu o întârziere de atâţia ani după Orient şi Occident, nu au făcut decât să contureze ideea iniţială.

Idealul propus era acela al lui homo creator. Din această perspectivă, ce eforturi sau ce îndrumări aţi adresa unui tânăr intelectual?

Primul sfat pe care l-aş da ar fi să fie un intelectual Dar, când cineva este cu adevărat un intelectual? În general, se crede că ceea ce îl caracterizează este amploarea cunoştinţelor lui. Am reflectat foarte mult la vorba spusă de Herakleitos, că erudiţia nu formează intelectul. Nu vom putea discuta sensul ei exact acum şi aici. Vom spune numai că un intelectual autentic este acela care, prin cultura acumulată, şi-a format o personalitate. Aceasta, o dată constituită, îşi găseşte şi calea ei proprie de exprimare. Dar intelectualul nu trăieşte în întuneric. Inteligenţa lui, pe care un filosof englez o numea «candela cerului», îi luminează viaţa şi-i deschide drumurile pe care are să le parcurgă în lume.