Anton Dumitriu    
   

Interviu realizat de Ileana Corbea cu
ANTON DUMITRIU (31 martie 1905 - 8 ianuarie 1992)

Stimate domnule profesor, să presupunem că acea diabolică maşină a timpului s-ar inventa în zilele noastre. În ce epocă din trecutul existenţei dv. aţi dori să ne reîntoarcem?

Să presupunem că mă pretez la acest joc de science fiction şi să admitem că intrăm în «tunelul timpului». Răspunsul meu la întrebare este imediat: nu aş dori să părăsesc momentul meu prezent. Există un complex psihic care face pe mulţi oameni să regrete trecutul lor sau chiar trecutul istoric. De câte ori nu aţi auzit chiar dv. spunându-se: Oh! Dacă aş mai fi încă o dată copil! Oh! Dacă aş mai fi în situaţia de «atunci», ce aş face cu mintea de acum! Regretul acesta se datorează în general, după părerea mea, unei neputinţe de a fi realizat un vis şi de a crede totuşi că ai fi putut realiza ceva pus în alte condiţii. Aş numi acest complex, din punct de vedere psihanalitic, «complexul Golcondei». Cel descurajat îşi spune: ce aş fi putut face dacă aş fi trăit în ţara bogăţiilor fabuloase sau în timpul când înfloreau artele sub Lorenzo Magnificul, sau în vremea lui Ludovic al XIV-lea, când existau atâtea posibilităţi de realizare. Desigur, ambianţa, atmosfera generală influenţează realizarea individuală, mărturie istorică fiind marile epoci de înflorire a culturii: secolul lui Perikles, secolul lui Augustus, secolul lui Carol cel Mare sau al Regelui Soare. Dar omul care se construieşte pe sine pas cu pas, minut cu minut, nu poate dori să se reîntoarcă la nici o perioadă din trecutul lui, fiindcă în trecut el era întotdeauna mai puţin decât este în momentul întrebării. Cei care doresc acest lucru şi-au sfârşit deja viaţa. Omul încă viu intelectual creşte tot timpul, ceilalţi doar îmbătrânesc. La prezentul pe care îl trăieşti s-au adăugat dimensiunii existenţei tale întreaga ta experienţă trăită şi chiar experienţa întregii Umanităţi, dacă ai ştiut să o integrezi în propria ta conştiinţă. De altfel, acesta este chiar sensul versului lui Eminescu: «Tot ce a fost or o să fie în prezent le-avem pe toate». Ce să cauţi în trecut, când actualizându-l în prezentul conştiinţei, ai extins conştiinţa ta la dimensiuni pe care nu le-a avut niciodată?

Există, se pare, în cultura românească, o accentuată tendinţă a rememorării, pe care, de altfel, într-unul dintre cele mai semnificative eseuri ale sale, cuprinse în Memoriale, Vasile Pârvan a definit-o drept o trăsătură specific naţională. Cu alte cuvinte, orice drum înainte înseamnă, în acelaşi timp, şi o definire a originilor, o stabilizare a punctului de plecare. În funcţie tocmai de această definire a «punctului de plecare», aş îndrăzni să vă întreb care au fost elementele esenţiale care au contribuit, în primii ani ai formării dv., la conturarea personalităţii umane şi ştiinţifice care sunteţi astăzi?

Sunt de accord cu Pârvan. Rememorarea trecutului este o plenitudine a conştiinţei prezente. De altfel, Platonos a formulat o teorie a «reamintirii» (anamnesis): a şti este a îţi reaminti, fiindcă altădată ─ în starea de zeu ─ ai ştiut ce nu ştii, sau ce ai uitat acum. Mă întreb ce ar însemna omul care ar putea actualiza şi trăi în fiecare clipă tot ceea ce a învăţat, fie din cărţi, fie din experienţa vieţii, de-a lungul timpului?

Dumneavoastră circumscrieţi întrebarea, fixând-o numai la primii ani ai formării mele intelectuale. Trebuie să vă spun că factorii care au determinat drumul meu intelectual au apărut tot timpul şi continuă să apară şi acum, fiindcă omul se formează în mod continuu, bineînţeles, dacă se formează, şi nu a încremenit în propria lui ignoranţă. Aşa cum îmi puneţi întrebarea, cu o determinare precisă, referitoare la «începuturi», pot să afirm că ceea ce a contribuit în cea mai mare măsură la formarea mea intelectuală au fost matematicile. Fără matematici, imaginaţia adolescentului care eram altădată nu ar fi avut nici un frâu; fără matematici, nu aş fi înţeles complet secolul meu. Am tins spre studiul matematicilor în mod instinctiv, ca şi spre cel al ştiinţelor în general, dar am considerat filosofia ca indispensabilă înţelegerii a înseşi ştiinţei pe care o practicam. Te poţi întreba atunci dacă ştiinţele ţi-au făcut educaţia intelectuală, sau dacă ea nu era acolo, în determinările naturale ale minţii tale, evoluţia ta nefiind decât o explicitare a acestor virtualităţi existente larvar în fundaţiile tale mentale?

Dacă ar trebui să vă mărturisiţi, în formarea dv., unul sau mai mulţi magiştri, la cine v-aţi opri şi de ce?

Această problemă se leagă în mod natural de precedenta. Ne apropiem de unii oameni şi ne depărtăm de alţii, acceptăm ca magiştri pe unii şi îi respingem pe cei care nu ne convin. După ce criterii? Evident, după criteriul nostru, indiscutabil subiectiv. Criteriul este construcţia noastră sufletească, care acceptă sau nu alte structuri psihice sau mentale, după cum sunt sau nu omoloage cu ea. Grecii aveau un adagiu pe care îl găsim chiar la Homer: «Asemănătorul este înrudit cu asemănătorul». Şi astfel îmi apare ca foarte veridică o vorbă spusă de Herakleitos, anume că «Natura omului este natura lui». O traducere mai atentă a textului grecesc duce la redarea acestui aforism astfel: «Locul zeului este în om». În om se află un zeu ─ un daimonion ─, care îl învaţă mereu. Aşa l-a învăţat pe Sokrates, care mărturiseşte că auzea frecvent «vocea daimonion-ului». Pentru a spune aceste lucruri în termeni acceptabili de către mentalitatea actuală, vom traduce, în mod larg, aforismul lui Herakleitos astfel: «Omul îşi este propriul lui maestru, el îşi hotărăşte formaţia şi destinul lui».

Dacă totuşi unele întâlniri sunt hotărâtoare în viaţa unui om, aş putea spune că aceste contacte umane pot fi, în general, numai catalizatoare pentru explicitarea propriilor tale virtualităţi interioare. În acest sens, marii mei profesori ─ Gheorghe Ţiţeica, Dumitru Pompeiu, Traian Lalescu (la matematici) şi C. Rădulescu-Motru, P. P. Negulescu şi D. Gusti (la filosofie) ─ au avut un rol pozitiv, ei însemnând modele de savanţi către care puteam să năzuim şi noi, elevii lor. Pentru a fi foarte exact, trebuie să mărturisesc însă că asupra mea cea mai mare influenţă a avut-o P. P. Negulescu (în sensul explicat mai sus). Era un om modest, de o scrupulozitate ştiinţifică excesivă, la curent cu toate teoriile ştiinţifice şi filosofice ale vremii şi nu făcea ─ cel puţin în perioada în care eu m-am apropiat de el ─ decât să citească, să însemne şi să scrie. Cultiva un fel de monahism laic, care îl ţinea departe de lume şi de plăgile ei. Regreta amarnic timpul pierdut în activităţi în afara ştiinţei, la bătrâneţe trebuind «să galopeze», cum îmi spunea el, pentru a îl recupera. Ne întâlnisem în mai multe puncte comune. Mai întâi, şi el făcuse doi ani de matematici, după care şi-a descoperit adevărata lui vocaţie, filosofia. Nici el, nici eu nu credeam că filosofia se poate face în cer, fără nici un contact cu ştiinţele şi cu progresul uimitor din secolul nostru. Dar ne mai întâlnisem în convingerea, care era unul din principiile concepţiei lui: societatea nu se poate perfecţiona decât prin prelucrarea individului uman şi ridicarea lui pe o treaptă intelectuală superioară. Pentru a îl caracteriza cu un cuvânt, voi spune că era de o seninătate pe care nu am mai întâlnit-o la nimeni. Sfaturile lui directe, uneori exprimate cu severitate, dar întotdeauna cu delicateţe, m-au ajutat să îmi rectific drumul intelectual care ─ şi aşa destul de abrupt ─ ar fi putut să fie teribil de întortocheat.

În general, marii profesori de care generaţia mea a avut parte, au avut indiscutabil o influenţă asupra fiecăruia dintre noi, fără ca prin aceasta să spun că ne-au făcut după chipul şi asemănarea lor.

Care era climatul intelectual şi, oarecum, ideologic al vieţii universitate bucureştene în anii în care v-aţi făcut studiile universitare? Ce colegi, demni de menţionat, aţi avut?

Climatul intelectual din epoca studiilor mele era excepţional. Contribuia desigur la formarea acestei efervescenţe de idei din Universitatea din Bucureşti şi modul de predare al materiilor de către marii noştri profesori. Cursul de mecanică a lui Pompeiu era de fapt un curs de incitări de a gândi şi regândi problemele tratate. Îşi presăra expunerea cu observaţii neaşteptate, care puteau deveni ele însele probleme propriu-zise. Pot spune că unele din observaţiile lui mă preocupă şi astăzi. Ţiţeica nu repeta niciodată exact acelaşi curs; în fiecare an schimba expunerea lui, iar cu ultimul an făcea totdeauna un curs nou. La filosofie recunosc, aşa cum o recunoaşte şi Camil Petrescu în Teze şi antiteze, cursurile ţinute de Negulescu, de Motru şi de Gusti se făceau după un program bine stabilit, cu mai puţine surprize, dar dezbaterile seminariale erau destul de aprinse şi urmărite cu multă atenţie. Neglijat era pe atunci seminarul de geometrie analitică, condus de Dan Barbilian (Ion Barbu). Un singur student îl frecventa în mod constant, N. Teodorescu. Am aflat mult mai târziu motivele acestei excepţii. Ne îndemnase şi Ţiţeica să urmărim acest seminar (Barbilian era asistentul lui). Într-adevăr, exerciţiile şi problemele ce se propuneau erau foarte interesante, dar modul de expunere era imposibil de urmărit. Mai târziu, când a devenit conferenţiar, cursurile lui erau destul de frecventate.

Ca să se vadă importanţa pe care o dădeau studenţii cursurilor şi profesorilor care le ţineau, voi spune că atunci când s-a anunţat că Octav Onicescu, proaspăt numit conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe, va ţine un curs de «mecanică relativistă» cu ultimul an (era în toamna lui 1928), toţi studenţii au fost entuziasmaţi.

De altfel, atmosfera generală incita la schimburi de idei, iar studenţii de la alte facultăţi veneau să asculte marile personalităţi ale Facultăţii de Litere şi Filosofie. Aşa l-am audiat pe Nicolae Iorga, pe acest om care s-a născut un copil şi a îmbătrânit tot ca un copil de geniu. M-a fermecat modul lui scânteietor de a gândi şi mai ales de a se exprima. Eram uimit că nu se pierdea niciodată în noianul de idei şi de cuvinte care alcătuiau fraza lui şi, tocmai când credeam că s-a rătăcit, deodată ieşea la liman într-un mod uimitor. L-am audiat în două sau trei lecţii şi pe Vasile Pârvan. Ideile lui erau profunde şi profetice, dar modul lui de expunere mi s-a părut puţin teatral. Dacă modul lui profesoral de a îşi ţine prelegerile nu m-a atras, cărţile lui mi-au deschis perspectiva trecutului nostru spiritual şi aş putea afirma că datorită lui mi-am întărit convingerea că există o posibilitate de a trece dincolo de bariera istorică şi de informaţia scrisă în cărţi şi în pietre: aceasta este viziunea filosofică sau poetică. Aş vrea să vă dau un exemplu, care ar putea să ilustreze această idee, fiind mai apropiat de noi şi nu la distanţă de mii de ani în trecut: bătălia de la Rovine. Nimeni nu cunoaşte exact ceea ce s-a petrecut atunci, nu se ştie nici măcar unde este locul care se numea pe vremea aceea Rovine. Historici certant ... Şi totuşi, o minte de geniu are viziunea acestei bătălii şi o redă în versurile din Scrisoarea a III-a, creând un univers al locului şi al momentului; Eminescu pătrunde, prin puterea intuiţiei poetice, într-un spaţiu şi un timp pierdute, a căror amploare şi semnificaţie, toate datele istorice nu le-ar putea reconstitui în realitatea lor vie, aşa cum o recreează poetul.

L-am audiat, de asemenea, pe Nae Ionescu, dar tot aşa, numai vreo trei lecţii fiindcă, pentru a fi total sincer, modul lui de expunere m-a iritat. Îl interesa prea mult efectul asupra auditoriului, ceea ce îl făcea să sacrifice deseori, în acest scop, stringenţa şi grija pentru logicitatea ideilor. Dar inteligenţa lui vie, stilul său paradoxal şi mai ales noutatea oarecum a ideilor atrăgeau, totuşi, tineretul. Aceasta explică motivul pentru care cursurile şi seminariile lui erau foarte frecventate. Amfiteatrul Titu Maiorescu era neîncăpător; cei care îl audiau erau înghesuiţi chiar şi pe lângă catedră şi pe culoare.

Se înscriau mulţi studenţi la facultăţi, dar absolveau mai puţini. Nici la Matematici şi nici la Litere şi Filosofie nu se dădeau examene de intrare şi frecvenţa nu era obligatorie. Şi totuşi trierea era foarte severă, mai ales la Matematici (la Filosofie lucrurile mergeau mai uşor). Pentru a ilustra această afirmaţie, voi da numai un singur exemplu. Atunci când m-am înscris la Matematici, totalul celor înscrişi era de vreo 350 studenţi. Câţi credeţi că ne-am luat licenţa în iunie 1929, adică exact după trei ani? Câţiva numai: dacă nu mă înşeală memoria, vreo şapte-opt. Care era metoda de triere? Nu se poate vorbi de o «metodă». Trierea erau înşişi profesorii pe care îi aveam. Trebuia să ştii carte. Cursurile erau numai indicative, ele trebuiau completate cu studiul unor tratate celebre. Studiam geometrie superioară cu Ţiţeica, dar trebuia să fi citit şi pe Goursat; urmăream lecţiile de mecanică ale lui Pompeiu, dar îl studiam pe Paul Appel; făceam cursuri de algebră cu Lalescu, dar le completam cu vastul tratat al lui Niewenglowski ş.a.m.d. Neavând frecvenţă obligatorie şi relativ puţine ore de curs, aveam timp de studiu şi noi, şi profesorii. Trebuie să ştiţi că toţi cei care au absolvit în iunie 1929 Facultatea de Ştiinţe, secţia Matematici, au ajuns profesori universitari; mai curând sau mai târziu. O concluzie generală se degajă din ceea ce am spus: pentru a avea elevi excepţionali, trebuie să ai mai întâi profesori excepţionali.

Între colegii cu care am întreţinut oarecare relaţii (nu mă refer în mod strict numai la colegii de an) erau: Miron Nicolescu, Gh. Mihoc, Gr. C. Moisil, N. Teodorescu, Virgil Bogdănescu, C. Drâmbă, Gh. Petrescu, N. Bădoiu, Ella Marcus ş.a. Numele acestea vorbesc singure, nu mai trebuie să adaug nimic.

La Filosofie s-au remarcat în timpul acela Al. Dima, Mihail Vâlsan, N. N. Matheescu, Mircea Manolescu ş.a. După părerea mea, cel mai bine se prezenta Al. Dima, dar el s-a îndreptat spre critica literară şi istoria literaturii. N. N. Matheescu s-a ocupat de sociologie şi a publicat numeroase studii în direcţia aceasta, care ar merita să fie reconsiderate. Mircea Manolescu, deşi şi-a trecut doctoratul în sociologie, şi-a îndreptat atenţia spre studii de filosofia şi logica dreptului. Însă cea mai interesantă figură a colegilor de la Filosofie a fost Mihail Vâlsan. Acesta făcea şi Literele şi fusese descoperit ca poet de Mihail Dragomirescu, care îi publicase o serie de poezii remarcabile. În timpul acesta se ocupa intens de filosofie şi ne frecventam cu asiduitate, discutând nopţi întregi. După aceea, viaţa ne-a despărţit. El a fost numit consilier financiar la Paris, unde s-a şi căsătorit şi a rămas acolo încă dinainte de război. Încă din ţară se apropiase de doctrina tradiţionalistă a lui René Guénon, iar la Paris a devenit unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai acestuia iar apoi, după dispariţia acestuia, a preluat conducerea revistei Études Traditionelles şi a condus la editura Gallimard colecţia Tradition. A fost un bun cunoscător al limbii arabe şi a tradus în limba franceză opere din filosofia arabă, dintre care citez traducerea lui Mohidin ibn Arabi.

Am pomenit numai o parte din colegii mei, dar cu ce destine diferite! Poate că ar trebui să spun câteva cuvinte şi despre unul din colegii mei de liceu, care mi-a fost şi foarte apropiat în tinereţe. Este vorba de Oscar Lemnaru (Holzman). Am fost coleg cu el în primele clase de liceu, dar el nu a reuşit să îşi termine studiile, aşa că a rămas un autodidact. Cred că ceea ce l-a împiedicat să îşi continue studiile oficiale a fost incapacitatea lui înnăscută de a se împăca cu matematicile, dar mai ales viaţa lui dezordonată de boem, pe care şi-a început-o încă din copilărie, de la Brăila. Venit la Bucureşti, în timpul anilor mei de studii, a urmat, ca amator, cursurile de la Filosofie. Demonul discuţiilor, pe care îl avea în sânge, nu îl lăsa în pace nici la facultate, provocând întreruperi iritante la seminarii, mai ales la Tudor Vianu şi la Nae Ionescu. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, Nae Ionescu a afirmat la un curs că în logică se poate trage o concluzie adevărată şi din premise adevărate, dar şi din premise false. Prin urmare, zicea el, nu este nevoie să urmăm calea adevărului, deoarece şi calea falsului ne duce la acelaşi rezultat ... Şi, pentru ilustrare, a dat următorul exemplu, pe care l-a prezentat ca pe un silogism cu premise false, dar cu concluzia adevărată:

Toţi patrupezii locuiesc la Bucureşti (fals)
Ion este patruped (fals)
Deci:Ion locuieşte la Bucureşti (adevărat)

La care Lemnaru s-a ridicat şi, cu o voce agresivă, a strigat: «Domnule profesor, eu vreau să-l văd pe Ion patrupedul că locuieşte la Bucureşti».

De fapt, Lemnaru nu urmărea atât restabilirea adevărului (stăpânea arta raţionamentului), cât ciudata satisfacţie ─ pe care o căuta cu excesivitate ─ de a pune în încurcătură pe oricine putea. Era o inteligenţă vie, plină de scăpărări spontane, îndrăgostit de jocul ideilor şi al vorbelor. De aici s-a tras şi înclinarea lui continuă de a face calambururi. Îl atrăgea filosofia şi a scris unele studii foarte interesante, dar pentru aceasta nu era suficient să ai un aparat intelectual bun, trebuia să mai ştii şi carte, ceea ce, fără muncă, este greu. A rămas de la el un volum de nuvele fantastice şi unele traduceri, dar mai ales a rămas amintirea pitorescului personalităţii sale.

M-aţi întrebat şi despre mişcarea intelectuală şi ideologică din timpul acela. Trebuie să vă spun că Facultatea de Ştiinţe era dominată, ca şi aceea de la Paris, unde s-au format magiştrii noştri, de gândirea celebrului matematician şi filosof Henri Poincaré. Desigur, nu era vorba de a admite ideile lui în mod dogmatic, dar concepţiile lui, atât în ceea ce priveşte modul de a face matematici, cât şi în ceea ce priveşte valoarea metodelor şi cunoaşterii ştiinţifice, provocaseră un viu interes pretutindeni şi la noi. În concepţia lui Poincaré, logica nu este suficientă pentru a explica crearea adevărurilor matematice şi în general ştiinţifice. Factorul intuitiv trebuie să fie prezent întotdeauna, ca un contre-poid, care să aducă noul, pentru că logica nu este inventivă. Pentru el, valoarea ştiinţei este relativă şi anume în funcţie de simplitatea şi de utilitatea enunţurilor ei. Acceptăm unele teorii nu pentru că sunt mai adevărate decât altele ─ de exemplu geometria lui Eukleidos faţă de geometriile neeuclidiene ─ ci fiindcă sunt mai comode. Toate aceste idei, paradoxale pentru vremea aceea, provocau printre noi studenţii discuţii interminabile, ele fiind departe de dogmatismul ştiinţific al secolului al XIX-lea. Problema nu era dacă eşti sau nu «poincarist», ci cum l-ai înţeles pe Poincaré.

În acest timp, la Filosofie se distingeau două curente: unul cultivat de profesorii bătrâni, care erau «scientişti» în sensul cel mai bun al cuvântului, având multe libertăţi şi înţelegeri faţă de alte poziţii, ceea ce era spre onoarea lor; al doilea, mai nou, reprezentat în special de Nae Ionescu, şi care credea mai puţin în valoarea ştiinţei şi a raţiunii omeneşti, punând accentul mai cu seamă pe «trăirile» interioare, din care cauză acest curent s-a numit «trăirism» (un fel de variantă românească a existenţialismului). Acestea erau poziţiile pe vremea studenţiei mele. Ideologic, ele au început să se definească puţin mai târziu, deşi mişcările şi revendicările studenţeşti se făcuseră deja simţite, şi anume se vor preciza după momentul 1933.

Cum aţi ajuns asistentul lui P. P. Negulescu?

S-ar putea spune că întâmplarea a făcut să ajung asistentul lui P. P. Negulescu. Sau poate norocul? Eram profesor de matematici la liceul «Mihai Eminescu» din Bucureşti şi făcusem, pentru puţin timp, şi o asistenţă la «Şcoala Politehnică», la profesorul Abason. Deşi urmasem şi Filosofia, niciodată nu m-am gândit că aceasta ar putea deveni o meserie pentru mine. Îmi preparam doctoratul în matematici la Gh. Ţiţeica, dar mă apropiasem de Dan Barbilian, care era acum conferenţiar şi cu care izbutisem să întreţin relaţii zilnice ─ ceea ce era un succes ─ lucrând sub îndrumarea lui teza mea «Caracterizarea suprafeţelor prin suma unghiurilor a trei geodezice». Drumul meu s-a întrerupt aici, din motivele care urmează, lucru ce l-a contrariat pe Barbilian. Îmi apăruse deja în acest timp prima mea carte de filosofie Valoarea metafizică a raţiunii (Ed. Cartea Românească, 1933) şi colaboram la Revista de Filosofie a lui C. Rădulescu-Motru. Publicasem în această revistă un studiu (în anul 1936) intitulat Marea ignoranţă, care atrăsese atenţia lui P. P. Negulescu, după cum mi-au comunicat cei care îl frecventau. Vacanţele de vară mi le petreceam la Sinaia. Acolo se mai găseau, în vara de care este vorba (1936), Ionel Gherea, Constantin Noica (care îşi avea reşedinţa chiar la Sinaia) şi Sabba Ştefănescu, conferenţiar la Şcoala Politehnică, om de vastă cultură ştiinţifică. Formasem «un cerc» şi discutam probleme de filosofia ştiinţei la nesfârşit. C. Noica tocmai îşi pregătea doctoratul cu P. P. Negulescu. Trecând pe la acesta, în legătură cu lucrarea lui, i-a povestit despre întrunirile şi despre preocupările noastre şi atunci P. P. Negulescu ne-a invitat la vila lui din Sinaia, la un ceai. Ne-am prezentat la ora stabilită şi am fost primiţi de profesor şi de soţia lui. Au început imediat inevitabilele discuţii de filosofie şi, cum în articolul pe care l-am pomenit citasem pe un filosof din sec. al XV-lea, Nicolaus Cusanus, de care Negulescu se ocupa în mod deosebit (în legătură cu lucrarea lui Filosofia Renaşterii, pe care voia să o dezvolte), discuţiile s-au învârtit în jurul acestei extraordinare figuri, pe care profesorul nostru avea să-l numească «un Ianus al filosofiei», fiindcă era îndreptat cu o faţă spre Evul Mediu şi cu alta spre Renaştere. Cusanus era autorul unei lucrări de excepţie, De docta ignorantia ─ Despre ignoranţa savantă. Până la un moment dat, activitatea lui a privit spre Renaştere, spre viitorul larg al lumii noi care se năştea, iar apoi, brusc, s-a întors în opera şi în toată activitatea lui spre mentalitatea predominantă a Evului Mediu. Am spus toate acestea pentru a înţelege cele ce au urmat. La un moment dat, după ce am discutat o serie de amănunte, am tras concluzia, pe care i-am comunicat-o lui Negulescu, anume că în drumul spre Bizanţ, unde se ducea la un conciliu bisericesc (era cardinal), trebuie să se fi întâlnit cu cineva care l-a determinat să îşi schimbe poziţia şi care nu putea fi un om oarecare, Nicolaus Cusanus fiind el însuşi o mare personalitate. Negulescu s-a uitat fix la mine, fiind foarte interesat de această chestiune şi apoi mi-a spus: Ai dreptate, d-le Dumitriu, aşa trebuie să se fi petrecut lucrurile, pe aceeaşi corabie se găsea Georgios Gemistos Plethon. Plethon era un filosof grec neoplatonic, care venise în Italia, şi provocase la Florenţa o mare mişcare de idei care avea să ducă la fondarea «Şcolii neoplatonice din Florenţa» de către Marsiglio Ficino, cu ajutorul lui Lorenzo Magnificul. Au trecut de atunci 47 de ani şi încă aud vorba şoptită a lui Negulescu şi sunt emoţionat, ca şi atunci, de vastele cunoştinţe ale acestui om, pe care ─ în filosofie cel puţin ─ nu cred că le-a mai avut cineva la noi. Nu am ştiut atunci că, pronunţând aceste cuvinte, fostul meu profesor decidea destinul meu, cariera mea şi că mă va lega indestructibil de filosofie. În toamnă m-a invitat la el, la Bucureşti, şi mi-a ţinut un discurs mai lung, care în esenţă a constat din următoarele idei: «D-le Dumitriu, matematicieni avem destui şi foarte buni. Eu presupun că dumneata vei fi unul foarte bun. Ei şi? Trebuie să te gândeşti însă că logicieni nu avem. Nu se fac cursuri de logică nicăieri la noi în ţară. Şi astăzi logică fără matematică nu se poate face. Îţi ofer o asistenţă la catedra mea, să faci cursuri de logică modernă cu toate problemele pe care le implică ea». Într-adevăr, la Bucureşti, Nae Ionescu renunţase la cursurile de logică şi făcea cursuri de metafizică; la Iaşi, Ion Petrovici se dedicase istoriei filosofiei; la Cluj, Marin Ştefănescu ţinea un curs intitulat «Logica prezentau lamentabil. Acest fapt l-a determinat pe Negulescu să se sesizeze. (De altfel, în acelaşi sens, îmi vorbise şi Ion Petrovici). Mi-am început astfel cursurile de logică nouă la «Facultatea de Litere şi Filosofie», în care am predat şi logică matematică şi filosofia logicii, aşa cum îmi indicase Negulescu, ţinând să fim la curent cu mişcarea de logică de pe glob. Aceste cursuri ─ primele cursuri propriu-zise de felul acesta din ţara noastră ─ s-au concretizat în lucrarea Logica nouă (Ed. Adevărul, 1940). Unele dificultăţi erau inerente planului nostru. Studenţii de la «Litere şi Filosofie» nu aveau o bază matematică, astfel încât lecţiile mele trebuiau să fie foarte prudente şi sǎ introducă cu multă circumspecţie noţiunile matematice necesare, în orice caz reducându-le la minimum. Această situaţie ne-a făcut, pe mine şi pe Gr. C. Moisil, după mutarea lui la Bucureşti, să ne gândim la un curs de «Introducere în filosofie» pe care să îl ţin eu la «Facultatea de ştiinţe», şi un curs de «Matematici generale», pe care să îl ţină el la «Facultatea de Litere şi Filosofie». Proiectul nu s-a realizat niciodată.

Acesta a fost începutul carierei mele de profesor de logică, pe care aveam să o străbat treaptă cu treaptă până când am devenit profesor titular al catedrei de logică la Universitatea din Bucureşti.

În 1938 mi-am trecut doctoratul în filosofie, cu teza Bazele filosofice ale ştiinţei (Ed. «Societatea Română de Filosofie», 1938), preşedintele comisiei fiind C. Rădulescu-Motru, iar referent, P. P. Negulescu. Comisia a onorat teza mea cu menţiunea summa cum laude, deşi dezbaterile din timpul examenului au fost destul de animate, ei nefiind în totul de acord cu poziţia mea. Mă gândesc cu adâncă melancolie şi recunoştinţă la aceste mari figuri ale culturii noastre şi mă întreb mereu dacă am ştiut să păstrez, cu adevărat, măsura obiectivităţii lor şi grija lor permanentă pentru Universitatea românească şi pentru tineretul ei studios.

Dacă vi s-ar cere astăzi o definire a lui C. Rădulescu-Motru în contextul, hai să zicem, al şcolii filosofice româneşti, cum s-ar concretiza această definire? Vă întreb, fiindcă, pentru generaţia noastră, descoperirea târzie a valorilor româneşti interbelice, stăruie încă asupra lui C. Rădulescu-Motru imaginea minimalizantă din cunoscutul pamflet al lui Blaga.

Mai întâi, vreau să subliniez că nu a existat niciodată o «şcoală» filosofică românească în epoca modernă. Onicescu a remarcat, de curând, cu bună dreptate, că nici în domeniul matematicilor nu se poate vorbi de o «şcoală» propriu-zisă în ţara noastră. O «şcoală» este determinată sau de metodele ei specifice utilizate de membrii ei (cum ar fi, de exemplu, şcoala fenomenologică, sau de faptul că partizanii ei aderă la o doctrină ce ţine de un anumit gânditor (cum ar fi şcoala hegeliană). În trecut au existat şi la noi «şcoli» reprezentate de «Academiile Domneşti» care erau bazate, atât aceea din Bucureşti, cât şi cea de la Iaşi, pe neoaristotelismul lui Teophilos Corydaleos (şi, prin acesta, al şcolii din Padova). În ţara noastră nu a existat în secolul trecut sau între cele două războaie mondiale decât o «mişcare» filosofică cu diverse preocupări şi tendinţe. În acest context, C. Rădulescu-Motru reprezintă, după părerea mea, mintea cea mai filosofică şi cea mai proeminentă din mişcarea noastră filosofică. Dacă P. P. Negulescu este tipul filosofului-savant şi primul istoric al filosofiei pe care l-a dat neamul acesta, iar I. Petrovici este interesant prin unele contribuţii la logica clasică (domeniu în care este greu să produci ceva, ea apărând chiar lui Kant ca «terminată şi desăvârşită»), C. Rădulescu-Motru este gânditorul cel mai profund şi, cred, şi cel mai complet. Marele nostru gânditor a scris studii fundamentale de psihologie, de logică, de metafizică ş.a. Chiar dacă el nu şi-a dus opera până la ultimele ei consecinţe şi chiar dacă ea nu are un caracter de sistem, concepţia lui este totuşi sistematică. Personalismul energetic şi Timp şi destin sunt opere care îl aşează în cadrul filosofilor europeni. De altfel, deşi C. Rădulescu-Motru nu a publicat în străinătate, după ştiinţa mea, decât două studii, unul în limba germană (după amintirea mea era teza lui de doctorat trecută cu Wilhelm Wundt), iar celălalt în celebra revistă Revue de Métaphysique et de Morale, care apărea la Paris, ambele au fost remarcate în străinătate, acela în germană fiind chiar elogios citat de Henri Bergson. Eliminarea, desigur temporară, a lui C. Rădulescu-Motru din actualitatea românească a fost un greu păcat comis de cei care nu au putut înţelege nimic din ceea ce înseamnă «Cultura Românească» căreia, cu acest titlu, Motru i-a închinat o carte întreagă. Paguba generaţiilor mai tinere, care nici nu au putut lua act de existenţa unei asemenea mari personalităţi filosofice, a fost imensă.

În ceea ce priveşte pamfletul lui Lucian Blaga din revista Saeculum, la care vă referiţi, eu, personal, nu îi cunosc nici o justificare, nici măcar de ordin intim subiectiv. Vreau să spun că nu văd nici un motiv, de nici un ordin, care să îl fi determinat să comită acest act. De altfel, articolul lui nu a avut nici o consecinţă.

Activitatea lui C. Rădulescu-Motru a avut o amploare şi un caracter atât de specific maiorescian, încât istoria gândirii româneşti nu poate fi redată fără referire la el. E de ajuns să pomenesc aici faptul că el a fondat şi a condus o serie de publicaţii periodice, la care au colaborat cei mai distinşi intelectuali ai vremii: Noua Revistă Română, Studii Filosofice, Ideea Europeană, Revista de Filosofie, Revista de psihologie practică ş.a. Tot Motru a creat Laboratorul de Psihotehnică, care a avut o activitate vastă, graţie mai ales colaboratorului său I. M. Nestor.

Critica literară românească, mai ales cea lovinesciană, a accentuat în anii premergători celui de-al doilea război mondial, ideea existenţei unei filiaţii maioresciene în gândirea românească. Ca filosof, care este poziţia dv. faţă de această tendinţă?

Lovinescu a intuit foarte bine liniile de forţă ale culturii româneşti. Există o filiaţie maioresciană, care formează coloana vertebrală a culturii noastre, dar în ce sens voi spune mai departe. Mai întâi, vreau să subliniez importanţa lui Maiorescu şi a acţiunii lui conştiente şi pe deplin lucide de modernizare a culturii româneşti, a unei voinţe tenace de ctitorie, care a lăsat urme de netăgăduit. Voi ilustra afirmaţia mea printr-o reductio ab absurdum. Scoateţi pe Maiorescu din cultura românească şi atunci, fără ocrotirea marelui să protector, de la prima sa manifestare literară şi până la moarte, ce ar fi devenit Eminescu? Ce ar fi devenit «Junimea», cu toţi autorii creaţi de ea? Ar mai fi putut apărea marii maiorescieni, profesorii generaţiei mele, şi chiar noi, elevii lor, care ne pregăteam să realizăm ceva în perioada dintre cele două războaie mondiale? Cultura românească, în forma şi în spiritul în care s-a dezvoltat, nu poate fi înţeleasă fără Maiorescu.

În ceea ce mă priveşte, prin raţionalismul, prin logicismul pe care l-am cultivat o viaţă întreagă, prin faptul că am fost elevul unor mari profesori, ei înşişi discipoli ai marelui cărturar, mă onorez a avea filiaţia maioresciană, prin cei pe care i-am onorat. Dar filiaţia maioresciană nu înseamnă acceptarea unei doctrine, adică aderarea la o şcoală filosofică, care, după cum am spus, nici nu a existat în ţara noastră, ci, mai curând, o atitudine a cărei primă şi cea mai importantă caracteristică este raţionalitatea şi claritatea logică. Spunem că o idee este «cartesiană» atunci când vrem să indicăm o idee clară şi distinctă. Pentru noi românii, aceasta se traduce prin «o idee maioresciană», adică o idee care are o claritate făcută evidentă în stilul stringent al lui Maiorescu. Prin aceasta, nu vreau să înţeleg că ceilalţi contemporani ai lui nu gândeau logic, dar pentru el acesta era aspectul caracteristic al întregii lui activităţi. O altă componentă a spiritului maiorescian este obiectivitatea supremă, menţinută chiar şi atunci când ea te obligă să accepţi ceva chiar împotriva celor afirmate deja. Dar mai este în activitatea lui Maiorescu un factor, în general uitat: efortul lui continuu de a căuta oameni. Nimeni, la noi în ţară, nu a făcut oameni cum a făcut el. I-a căutat, ca altădată Diogenes, prin toate colţurile ţării. Nu voi da decât două exemple, mai puţin cunoscute, dar elocvente, celelalte sunt în memoria tuturor. Simion Mehedinţi îşi făcea studiile de filosofie, dar Maiorescu l-a chemat şi i-a explicat că Universitatea noastră are nevoie de un profesor de geografie. Ascultându-şi magistrul, Mehedinţi a acceptat şi a devenit cel mai mare geograf pe care l-a dat ţara aceasta.

Pe P. P. Negulescu, care avea planuri mari de studii ─ la numai 24 de ani ─ l-a chemat de la Paris şi i-a încredinţat, cu toate ezitările acestuia, propria lui catedră de la Iaşi, rămasă liberă prin mutarea lui Maiorescu la Bucureşti (1896).

Pe aceleaşi considerente, la rândul lui, P. P. Negulescu m-a chemat pe mine la Universitate, după cum am mai spus, să fac cursuri de logică matematică, fiindcă Universitatea avea nevoie de astfel de cursuri.

Şi eu, la rândul meu, cu slabele mele puteri şi luptând cu potrivnicia vremurilor, am căutat, în acelaşi spirit, oameni. Foştii mei studenţi de pe atunci ─ Teohar Mihadaş, I. Scurtaşu Comăneanu, Gh. Dumitrescu-Bumbeşti, Paul Dimitriu, Florian Nicolau, Victor Isac, Romulus Anastasescu, Virgil Stancovici (devenit apoi asistentul meu) ş.a. ─ au fost încurajaţi de mine, şi pe cei mai mulţi i-am publicat în Caiete de filosofie sau în Democraţia. Dar aici firul s-a întrerupt, ei nu au mai avut posibilitatea să treacă mai departe torţa primită de la înaintaşii lor. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă toţi aceştia ar fi devenit profesori universitari? Unele semne confirmă însă încrederea mea nestrămutată în forţele culturii noastre care îşi va reînnoi valoarea prin refacerea continuităţii filiaţiei maioresciene.

De-a lungul anilor, nu o dată s-au formulat serioase rezerve faţă de sistemul filosofic al lui Lucian Blaga, totuşi singurul sistem filosofic unitar, existent în cultura noastră. Aş dori să aflu care este opinia dv.?

Este adevărat că s-au exprimat îndoieli ─ uneori într-o formă agresivă ─ faţă de sistemul filosofic al lui Lucian Blaga. Este indiscutabil că filosofia lui Blaga are o structură concepută arhitectural, unică în literatura noastră de specialitate, ceea ce îi dă un aspect vizibil de sistem. Îmi cereţi părerea şi o voi spune cu toată sinceritatea. Ideile sale apar mai mult ca viziuni poetice, de aceea filosofia lui, cu toată organizarea ei savantă, se bazează, în general, pe afirmaţii nedemonstrate şi nu întotdeauna clare. Blaga a rămas mare poet şi în filosofie. El filtrează prin sensibilitatea lui şi prin sita subţire a intelectului său impresiile despre realitate, dar acestea rămân însă într-o stare larvară şi nu ajung să ia toate o formă conceptualizată bine determinată. Poate chiar felul de a se prezenta al filosofiei lui Blaga, ca sistem prea elaborat, avea să găsească opoziţia celorlalţi, care acceptau maniera modernă de a face filosofie, bazată pe vaste deschideri ale gândirii, fără «închiderile» pe care le impune structura de sistem. De altfel, ultimul mare sistem a fost al lui Hegel, filosofia modernă renunţând apoi la ideea de a se formula în doctrine închise, definitive şi complete. Nici intuiţionismul lui Henri Bergson, nici fenomenologia lui Edmund Husserl, nici ontologismul lui Martin Heidegger, pentru a cita numai câteva dintre cele mai importante curente contemporane, nu sunt «sisteme», ci concepţii deschise.

Totuşi, în filosofia lui Blaga apar intuiţii excepţionale, care pot fi privite ca momente de vârf ale gândirii româneşti. După părerea mea însă, ceea ce rămâne cu o valoare incontestabilă din filosofia lui Blaga este filosofia culturii, şi mai ales a culturii româneşti, care merită să îşi găsească continuatori.

Dacă v-aş ruga să stabiliţi cele mai importante lucrări pe care le-aţi semnat în perioada de până la cel de-al doilea război mondial, ce aţi alege?

Lucrările pe care le-am publicat până la al doilea război mondial le-am considerat întotdeauna ca o «prefaţă» la o carte pe care o aveam în vedere şi căreia îi văzusem, într-o străfulgerare, fundamentul, acum cu mai bine de jumătate de veac înainte. Aceasta urma să poarte titlul «Tratatul logico-metafizic». Ideea m-a speriat chiar şi pe mine şi mi-am spus că o asemenea lucrare, al cărei conţinut îl aveam clar în mintea mea, nu putea fi scrisă decât la o vârstă matură, după vaste şi multiple experienţe intelectuale. Dacă mă gândesc bine, tot ce am scris până acum îmi pare ca o «introducere» la acest «Tratat». Am presărat, desigur, ici şi colo, unele dintre ideile care trebuiau să facă parte din această lucrare, mai ales în Valoarea metafizică a raţiunii (1933), Bazele filosofice ale ştiinţei (1938) şi Orient şi Occident (1943). În fond, nu am făcut decât să mă pregătesc, prin lucrările elaborate, pentru a scrie această ultimă lucrare. Ea se reflectă în tot ce am scris, aşa cum o umbră reflectă palid şi fără nuanţe un corp. Va rămâne acest proiect un simplu deziderat, sau va ieşi din domeniul visului şi umbrelor pentru a se concretiza într-o operă vie? Cine poate şti, când însuşi omul nu este decât o umbră, sau, cum a spus-o un tragic grec, «un vis al unei umbre»: skias ónar.

Ce a însemnat experienţa de director la săptămânalul Democraţia în primii ani după război?

Democraţia a fost concretizarea unor dorinţe mai vechi şi îşi avea originea în fapte care trebuiesc explicate şi înţelese.

Dacă privim în trecutul civilizaţiei româneşti moderne, putem constata că au existat mai multe generaţii de oameni excepţionali, care, prin cultura şi idealurile lor, au realizat România. Prima generaţie este a «paşoptiştilor», ale căror idealuri au dus la Unirea din 1859. A venit apoi generaţia lui Maiorescu, graţie căreia cultura românească s-a definit şi s-a consolidat prin apariţia unor savanţi de talie mondială, a unor literaţi şi poeţi, dintre care Mihai Eminescu face, el singur, cât o cultură. A urmat generaţia maiorescienilor, răspândită în toate sectoarele culturii, şi care a dat pe marii dascăli ai generaţiei mele. Aceştia studiaseră cu toţii în Germania sau în Franţa şi numele lor sunt binecunoscute, astfel încât nu mai este nevoie să îi citez aici. Acestei generaţii i se datoreşte Unirea cea mare din 1918.

În jurul anului 1930 se distinge o nouă generaţie foarte vioaie, plină de entuziasm intelectual, combativă ... Dacă o compar cu generaţia anterioară, a profesorilor noştri, pot spune că dacă aceştia erau mai serioşi, generaţia mea era mai suplă şi mai subtilă intelectual; dacă generaţia celor «bătrâni» era mai «ştiinţifică», a noastră era mai plină de avânt imaginativ. În orice caz, generaţia care în 1930 era «generaţia tânără», pe cale de definire, era plină de strălucire şi de posibilităţi remarcabile. Ei bine, această tânără generaţie este lovită de o primă nenorocire, ea se dezbină iute şi în numai patru-cinci ani este scindată în două, în «dreapta» şi în «stânga», etichetări grosso modo, fiindcă ele comportau multe nuanţe şi poziţii diferite între ele. Acum, la cincizeci de ani după aceea, mă gândesc cu melancolie la strălucita mea generaţie, care avea să mai sufere şi alte lovituri grele. Ce s-ar fi întâmplat dacă, în loc să ne risipim forţele, am fi fost uniţi pe baza adevărurilor fundamentale câştigate de cultura universală şi pe acelea pe care le redescoperim în propria noastră cultură? Poate că atunci cultura românească ar fi fost marele bastion al Umanismului în cetatea gândirii moderne.

Şi acum să ne întoarcem la întrebarea dv., privind Democraţia.

În toamna anului 1938, guvernul de atunci a suprimat o serie de publicaţii de stânga, ca Adevărul şi Dimineaţa, Lumea Românească, Credinţa lui Sandu Tudor etc. În faţa acestei situaţii, o serie de prieteni am socotit că este necesar să abandonăm toate diferenţele de opinie şi să slujim numai marile idealuri ale culturii universale şi româneşti, manifestându-ne î scris în acest sens. Gruparea purta numele de «Licornul» şi membrii ei fondatori au fost: Ionel Teodoreanu, Ion Vinea, Al. Mironescu, Sandu Tudor, Vladimir Streinu, Toma Vlădescu şi cu mine. Urma să primim şi membri asociaţi şi se făcuse şi un statut al grupării, care, după discuţii prelungite, a fost acceptat de toţi; în el se prevedeau activităţile culturale, îndatoririle membrilor etc. Şi se mersese atât de departe, încât se indicau şi condiţiile vestimentare în anumite împrejurări. Prin atitudinea noastră, urma să impunem valorile cele mai înalte ale ştiinţei, filosofiei, artei, poeziei, literaturii etc. Îl cunoşteam pe colonelul Petre Petrescu, administrator delegat la «Astra vagoane», proprietarul ziarului Lumea Românească (tocmai suprimat) şi care era un democrat autentic. M-am dus la el şi i-am explicat ce voiam să facem. A invitat toată gruparea la el şi, după ce au luat cuvântul toţi, el a aderat la acţiunea noastră, oferindu-ne întreg sprijinul lui financiar, urmând ca noi să scoatem un ziar în cadrul acţiunii propuse. Toate aceste preparative au durat însă destul de mult, astfel că am ajuns în anul 1939, când evenimentele se precipitaseră şi războiul era iminent. În aceste circumstanţe, gruparea nu a mai putut să se manifeste, dar noi am continuat să ne întâlnim prieteneşte, destul de des, în aşteptarea unor vremuri prielnice. Totuşi un mic cerc dintre prieteni, care ne vizitam şi care s-a format treptat din contactul unor oameni de structură ştiinţifică, s-a putut manifesta. Această nouă grupare şi-a luat titlul de «Ştiinţă şi Cunoaştere» şi a fost fondată de Gr. C. Moisil, Al. Mironescu, Mihail Niculcea. I. Zugrăvescu, Ion Biberi şi eu însumi. Am hotărât să ţinem în fiecare an, primăvara, un ciclu de conferinţe la «Fundaţia Universitară Carol I» care au şi avut loc şi pe care le publicam apoi în Caiete de Filosofie, publicaţie pe care o îngrijeam eu. Au mai ţinut conferinţe în cadrul acestor «cicluri» şi alţi oameni de ştiinţă: Simion Stoilov, Miron Nicolescu, Eugen Angelescu, N. Teodorescu, C. Noica ş.a.

În acest timp am început să frecventez cenaclul lui Eugen Lovinescu, cenaclu literar dar şi democrat, unde am fost adus de scriitoarea Sorana Gurian, pe care am cunoscut-o la săptămânalul Azi al lui Zaharia Stancu. L-am luat cu mine de vreo două ori şi pe Gr. C. Moisil. Nu numai atât, dar am citit şi eu odată, într-o şedinţă a cenaclului, un capitol din cartea pe care o preparam atunci, Orient şi Occident (publicată în anul 1943). La Lovinescu am cunoscut o serie de scriitori cu care am rămas în contact: Dan Petraşincu, Ieronim Şerbu (pe aceştia îi cunoşteam de la Lumea Românească), Cella Serghi, Ioana Postelnicu, Sanda Movilă, Ticu Arhip ş.a.

Evenimentele de la 23 august ne-au găsit, astfel grupaţi, într-un cerc de prieteni de stânga, care credeam cu toţii în marile şi autenticele valori ale culturii pe care trebuia să le slujim şi să le punem în evidenţă. În aceste împrejurări a apărut Democraţia. «Colectivul de redacţie», cum s-ar spune astăzi, era format astfel: director eram eu, sef-redactor era Constantin Clonaru (fostul co-director de la Lumea Românească), Dan Petraşincu, Eugen Schileru, I. Mărculescu, secretari de redacţie; redactori permanenţi erau Ion Biberi, Al. Mironescu, I. Zugrăvescu, Sorana Gurian ş.a. A publicat în paginile ei toată intelectualitatea românească.

Ce legături aţi avut cu Sadoveanu, unul dintre colaboratorii cei mai prestigioşi ai publicaţiei dv.? Aş vrea să vă solicit un portret, poate chiar unele amintiri, în măsura în care există, despre marele scriitor.

Pe Mihail Sadoveanu l-am întâlnit de puţine ori, deşi aparţineam, de mult, unor aceloraşi cercuri. Totdeauna am avut impresia că am în faţă un geniu al munţilor, în sensul mitologic al cuvântului, un uriaş taciturn care îmi apărea ostil unei conversaţii convenţionale. Dintre amintirile pe care aş putea să le încredinţez tiparului, socotind că ar ilustra anumite trăsături ale personalităţii lui, am reţinut doar trei.

Fiind într-un cerc, cineva l-a întrebat dacă ce a scris în Creanga de aur este pură ficţiune sau o adaptare a unor relatări citite. Răspunsul lui, pe care nu ştiu câţi îl vor înţelege în sensul lui profund, a fost: «Nu am scris nimic pe care să nu îl fi cunoscut direct».

Altădată mă găseam, după 23 august, la o recepţie oficială şi am stat de vorbă puţin cu Sadoveanu şi cu soţia lui. D-na Sadoveanu mi-a spus că citise împreună cu soţul ei articolul Ipocritul meu lector, care tocmai apăruse în Democraţia. A adăugat «L-am recitit la culcare, atât de mult ne-a plăcut». Şi Sadoveanu a accentuat: «Aşa trebuie scris, pentru că trebuie să se înţeleagă că sunt şi alte valori pe lumea asta».

În sfârşit, voi mai spune că în momentele mele grele, când prietenii mei i-au explicat situaţia, el le-a declarat: «Voi face tot ce este omeneşte posibil pentru Anton Dumitriu». Probabil a făcut. Dar ...

Am aflat mai târziu că Sadoveanu făcuse mult pentru mulţi scriitori şi oameni de carte şi îi ajutase cu generozitate şi dăruire. În trecut numai cărţile lui îmi erau apropiate, autorul lor era pentru mine o abstracţiune. Acum, figura lui de moldovean sfătos îmi apare ca unul dintre bunii şi marii mei prieteni.

Asupra lui Mihai Ralea există opinia că omul era mult superior creatorului, care, practic, s-a risipit într-o serie de manifestări publicistice, însemnând prea puţin în domeniul sociologiei sau al filosofiei culturii. Vi se pare aspru un asemenea punct de vedere?

Duritatea judecăţii ce se face, în general, în aprecierea operei lui Mihai Ralea este de fapt o expresie a regretului că el nu a realizat nimic pe măsura posibilităţilor sale. Îmi aduc aminte că, pe când eu eram elev de liceu, el venise conferenţiar şi apoi profesor la Universitatea din Iaşi şi se vorbea despre el ca despre o mare victorie a inteligenţei româneşti. Era supranumit «sociologul de la Iaşi». Venise de la Paris investit cu o mare autoritate prin teza lui de doctorat, prefaţată de Bouglé, şi se aşteptau de la el realizări de excepţie. Avea mai ales toată simpatia tineretului: dar creativitatea lui s-a istovit repede. Toate acestea explică motivul pentru care opera lui Ralea este apreciată nu atât în sine, deşi i se recunosc şi calităţi, cât mai cu seamă în raport cu ceea ce ea ar fi putut fi.

Nu puţini comentatori au considerat Istoria logicii drept o operă monumentală în cultura românească, asemănătoare cu monumentala Istorie a literaturii române. Cum s-a ivit această operă fundamentală a creaţiei dv.? Ce a premers-o?

Pentru că mă întrebaţi ce a premers Istoria logicii, vă voi depăna câteva amintiri care, după cum cred, vor putea explica lungul proces care a condus la apariţia ei. Intrasem în clasa a III-a de liceu şi citeam tot ce îmi pica în mână, cu deosebire cărţi de popularizare a ştiinţei (Flamarion, Gustave le Bon, Victor Anestin ş.a.) sau de filosofie, dar acestea din urmă erau mai puţine în vremea aceea (1920). Citisem opera lui Vasile Conta, diverse cărţi de filosofie şi chiar Discursul asupra metodei al lui Descartes etc. În toate aceste lucrări se vorbea despre o ştiinţă care îmi apărea enigmatică şi inaccesibilă şi care se numea Logica. Dar nimeni nu mi-a putut explica, nici în cărţi, nici în mediul meu, ce este această ştiinţă. Mărturisesc că imaginaţia mea lucra febril şi doream cu ardoare să cunosc această ştiinţă. Mă orientasem mai uşor în domeniul algebrei, fiindcă am avut şansa să găsesc un manual elementar, dar despre logică nu ştiam absolut nimic. În toamna anului în care am intrat în clasa a III-a, am trecut pe strada principală a Brăilei, unde se găseau mai multe librării. În vitrina uneia dintre ele se etala vizibil un manual de Logică alcătuit pentru Şcolile Normale de I. Nisipeanu (la Brăila funcţiona o excepţională şcoală normală de băieţi unde erau, între alţi profesori eminenţi, Perpessicius şi Vasile Băncilă, şi unde aveam să îmi încep şi eu mai târziu cariera de profesor de matematici). Am dat fuga acasă, am cerut banii necesari şi am cumpărat cartea. Mi s-a părut un lucru extraordinar să poţi scoate, printr-un simplu silogism, un lucru nou din lucruri vechi. Euforia de care am fost cuprins nu cunoştea margini. Am vorbit şi celorlalţi prieteni despre ce am descoperit în cartea de logică: prietenului, decedat la puţină vreme după aceea, Ştefan Miloş, lui Oscar Holzmann (Lemnaru), lui Hristu Dumitriu (cel mai vechi prieten din copilărie) şi altora. Nu am avut impresia că ceilalţi erau entuziasmaţi; doar Oscar Holzmann a fost atras de ceea ce spuneam, poate şi datorită unei «eredităţi rabinice». (De altfel, de aici s-a tras şi interesul lui Lemnaru pentru logică şi «discuţiile logice», care a durat toată viaţa lui). Nu ştiam că acest moment al luării de contact cu manualul lui Nisipeanu va însemna originea unei evoluţii intelectuale care va duce la Istoria logicii. Înţelegeţi acum de ce am spus la începutul discuţiei noastre că omul este purtătorul propriului lui destin şi că ceilalţi nu sunt decât «catalizatori» în realizarea acestui destin. Negulescu a intervenit în mod maiorescian în viaţa mea, dar nu ar fi realizat nimic dacă nu ar fi existat momentul Nisipeanu în trecutul meu. De atunci, nu am încetat să studiez tratate de logică. Am luat «tratatul» lui Maiorescu, imediat după aceea pe cel al lui Stuart Mill, apoi pe cel al lui Goblot, al lui Liard, al lui Boirac ş.a.m.d. Nu mă săturam niciodată de lecturile cărţilor sau studiilor de logică. Ca student în matematici, mi-am îndreptat atenţia spre logica modernă şi am citit Logica matematica a lui Buralli-Forti, Principia Mathematica de B. Russell şi A. N. Whitehead şi La logique déductive dans sa dernière phase de développement de Alessandro Padoa. Nici în timpul celor opt ani cât am fost profesor de matematici (patru ani la Brăila şi patru ani la Bucureşti) nu am încetat să studiez logica, deşi nu m-am gândit niciodată că am să fiu profesor tocmai la această disciplină. Ca să vă spun drept, nu am crezut niciodată că logica şi în general filosofia pot să fie profesiuni. Destinul însă a vrut ca eu să fiu profesor de logică, adică să am profesiunea care mi s-a potrivit cel mai mult.

Şi totuşi, când a început să prindă contur ideea realizării unei istorii a logicii în ceea ce vă priveşte?

După mulţi ani de predare a unor cursuri cu subiecte diverse din domeniul logicii, mi s-a impus o viziune de ansamblu asupra acestei discipline, consemnată de istorie din cea mai adâncă Antichitate nu numai în Grecia, ci şi în China şi India. Interesul pentru evoluţia acestei ştiinţe, evoluţie ale cărei linii de forţă începusem să le întrevăd, s-a dezvoltat treptat şi mi-am propus, încă din preajma războiului, să scriu o astfel de lucrare. În anul şcolar 1947 ─ 1948 am ţinut primul meu curs de «Istorie a Logicii» la Universitate, curs care a apărut în volum litografiat pentru uzul studenţilor. Datorită evenimentelor care au urmat pentru mine, proiectul unei «Istorii» a trebuit să fie amânat sine die. Reluându-mi activitatea ştiinţifică (în 1964) în mod public, m-am gândit că tot ceea ce am strâns într-o viaţă de om trebuie să fie fructificat şi m-am adresat «Editurii Didactice şi Pedagogice», unde am găsit o deplină înţelegere la responsabilii de specialitate, I. David şi Nadia Nicolescu. Îmi trebuiau însă cărţi, articole şi reviste, adică o bibliografie imensă, pe care nu o aveam în întregime la Bucureşti. Graţie unor colegi din străinătate, a căror generozitate a fost fără măsură, am primit o mare parte din bibliografia necesară, uneori copii xerox sau fotocopii, alteori cărţi mai rare care, fiindcă aparţineau unor institute, trebuiau restituite. Dintre profesorii care m-au ajutat cel mai mult în munca mea voi menţiona cu emoţie şi recunoştinţă pe Louis Vax de la Universitatea din Nancy, pe regretatul Jules Prussen de la Centrul Universitar din Luxembourg şi Edo Mario Gianni de la Universitatea din Urbino. Apoi a început munca în biblioteci. Cele din Bucureşti mi-au fost utile, dar cele de cel mai mare folos mi-au fost Biblioteca Muzeului Bruckental din Sibiu (unde am putut consulta un număr impresionant de incunabule de logică) şi Biblioteca Centrului Cultural din Chantilly, de lângă Paris (al cărui tezaur de cărţi antice şi medievale se completează cu o bibliografie modernă perfect pusă la punct).

Rezultatul a fost apariţia ediţiei I a Istoriei logicii (1969), apoi a ediţiei a II-a, revăzută şi adăugită (1975) şi a ediţiei engleze în patru volume, cu unele adaosuri şi restructurări (Abacus Press, Kent, Wells, 1975). Au fost oferte ferme şi pentru traducerea în alte limbi, cu condiţia ca traducerile să fie efectuate în ţară, condiţie pe care editura nu a mai putut să o preia.

Istoria logicii închide un drum în preocupările dv. din acest domeniu?

Este evident că Istoria logicii nu poate fi un sfârşit al activităţii mele în acest domeniu. De altfel, înainte şi după am continuat să public articole de logică în reviste străine ca: The Journal of History of Philosophy (Washington), International Philosophical Quarterly (New York), Notre Dame Journal of Formal Logic (Notre Dame, U. S. A.), Archives de Philosophie (Paris), Cahiers de Philosophie (Paris), Scientia (Milano), International Logic Review (Bologna), Il Contributo (Roma) etc. După cum vedeţi, nu este vorba de un sfârşit. Dar faţă de proiectul «Tratatului logico-metafizic», la care nu am renunţat încă, pot spune că activitatea mea de logică de până acum este totuşi numai un început ...

Cum s-a născut Cartea întâlnirilor admirabile?

Nu am avut niciodată intenţia serioasă de a scrie Cartea întâlnirilor admirabile, deşi de-a lungul timpului mi-am notat multe observaţii în legătură cu ea. Pentru a da un exemplu, voi spune că ideea pe care am tratat-o în Don Quijote mi-a venit în momentul în care am văzut filmul cu acelaşi nume, în care rolul cavalerului de la Mancha era interpretat de celebrul bas Şaliapin. În încheiere, Don Quijote cânta în faţa unui cămin în care ardea focul şi rupea cărţile cu istorii cavalereşti, aruncând foile în flăcări:

Ne pleure pas Sancho,
Ton maître n'est pas mort,
Il n'est pas loin de toi ...

Poate vocea excepţională a lui Şaliapin, poate sugestia provocată de cuvintele neobişnuite ale ariei au provocat un «declic» în mintea mea şi am înţeles că mesajul lui Cervantes este mult mai complex şi mai profund decât apare la prima vedere. Pe parcursul anilor, reflecţiile mele pe marginea lecturilor pe care le-am făcut au completat ideea iniţială.

La fel s-au petrecut lucrurile şi cu celelalte capitole, la unele dintre ele am şi indicat punctul de plecare al meditaţiilor mele. Nu mă încumetam să purced la redactarea unei luc rări care să cuprindă, măcar parţial, rodul reflecţiilor care s-au adunat în memoria mea şi într-un dosar vechi, scăpat ca prin minune din peripeţiile tumultuoase ale vieţii mele. Şi poate tot nu m-aş fi apucat să scriu ceva, socotind că mai important este să continui seria studiilor de logică, dacă soţia mea, punând ordine în hârtiile mele, nu ar fi găsit dosarul de care am pomenit şi nu m-ar fi îndemnat să aştern pe hârtie aceste idei. A insistat atât de mult, până când, într-o dimineaţă, am scris câteva pagini din Don Quijote şi i le-am citit. Nu ştiu nici acum cât de mult i-au plăcut în forma lor de atunci, dar ea s-a arătat încântată şi m-a încurajat să continui şi astfel am pornit la drum, fără să mai fiu oprit de nici un obstacol pe parcurs.

Dar pentru a preciza răspunsul la întrebarea dv., vă voi spune că această Carte a întâlnirilor admirabile este o urmare a altor scrieri eseistice publicate anterior: Marea ignoranţă (1936), Orient şi Occident (1943), Philosophia Mirabilis (1974); ea va fi completată de Alétheia (încercare asupra ideii de adevăr în Grecia antică). Toate aceste lucrări se completează şi se lămuresc reciproc.

Aş dori să vă solicit o definire, mai pe înţelesul tuturor, a ceea ce dv. numiţi Philosophia Mirabilis.

Epoca modernă cunoaşte o mulţime de concepţii filosofice. Dacă le privim sub aspectul formal al structurii lor, ele apar ca nişte construcţii de idei, care încearcă să dea o anumită perspectivă despre lume şi om, în general, sau numai despre unele domenii particulare. În felul acesta, fiecare are libertatea de a putea avea propriul său sistem filosofic, sau de a adopta un sistem creat de alţii. Cu condiţia ca acest sistem să fie coerent, o explicaţie posibilă a unui domeniu cercetat. De aici: quot capita tot sensus! Astăzi, mai mult decât oricând, pare mai evidentă afiramţia lui Descartes că filosofia este un teren de veşnice dispute, în care problemele cele mai profunde sunt controversate de oameni docţi. Mi s-a părut că, pentru a ieşi din impasul acestor «veşnice controverse», trebuie să ne întoarcem la greci, care au făcut începutul în filosofia europeană şi să vedem ce a însemnat ea î vechea Helladă.

La început, pentru ei, nu a existat philosophia, ci numai sophia, adică ceea ce s-a tradus grosso modo prin «înţelepciune». Cuvântul philo-sophia apare mai târziu ca un mod de a determina o situaţie mai modestă faţă de sophia. Chiar Pythagoras, care pare să fi întrebuinţat primul acest termen, spune că sophos nu este decât zeul, pe când omul nu poate fi decât un philosophos, un iubitor de înţelepciune. Grecii concepeau sophia ca pe o modalitate de sesizare directă a realităţii, iar philosophia nu era pentru ei o evoluţie, ci o involuţie a facultăţilor intelectuale. Această idee aparţine tuturor filosofilor greci şi obţinerea stării de sophos sau de zeu este obiectivul principal al gânditorilor chiar din epoca mai târzie. Ei nu părăsesc niciodată idealul iniţial al spohiei, nici chiar atunci când meditaţiile lor se împrăştie în discuţiile unor probleme particulare. Aşadar, sophia era realizarea unei stări de perfecţiune, accesibilă şi omului, şi pe care ei o înţelegeau ca pe «o stare divină», iar philo-sophia era iubirea de această stare, tendinţa de a te apropia de ea. Filosofia modernă, părăsind philosophia, care era tendinţa către «un mod de a fi», şi-a schimbat obiectivul şi a devenit un mod de a vorbi despre lucruri şi probleme, «un mod de a spune».

Am numit acest ideal de «a fi» al vechilor greci philosophia mirabilis, adică «filosofia mirării», sau «filosofia minunată», fiindcă Platonos şi Aristoteles spun că philosophia începe de la thaumazein, termen care s-a tradus corect prin mirare, dar care mai înseamnă şi minune. Dar nu este oare un miracol să realizezi starea de zeu?

În acest context al eseisticii dv., ce vrea să fie atunci Alétheia? Ce aţi intenţionat şi ce aţi realizat, din punctul dv. De vedere, în volumul publicat acum?

Mi s-a părut că tot ce am spus în lucrările mele estetice anterioare avea nevoie de unele explicaţii suplimentare. Care era idealul pe care voia să îl împlinească Philosophia Mirabilis sau personajele din Întâlnirile admirabile? Ar fi uşor să spun, utilizând titlul unui roman celebru, că idealul acesta este «o căutare a absolutului», dar această precizare este mai mult literară. Aş mai putea defini acest ideal cu un vers din Faust: «Să năzuieşti spre cea mai-naltă existenţă». Goethe a exprimat exact această idee, dar ea este, totuşi, greu de sesizat pentru cei mai puţin familiarizaţi cu abstracţiile metafizice. În realitate, ceea ce au căutat oamenii din totdeauna, din Antichitate şi până acum, este Adevărul. Acest ideal pare mai uşor de înţeles fiindcă şi epoca noastră nu caută decât adevărul. Uşor numai în aparenţă, fiindcă, dacă examinăm definiţiile date adevărului de cei mai mari gânditori moderni, vedem că ele diferă şi că fiecare filosof a avut o concepţie diferită de a celorlalţi despre adevăr. Atunci căutăm să ne descurcăm în Grecia antică, când vrem să aflăm ce era pentru ei adevărul-Alétheia? Este de la sine înţeles că vom găsi o idee de Adevăr şi mai deosebită de aceea pe care şi-au făcut-o, în diverse moduri, gânditorii epocii moderne. Pentru a ajunge la această idee, am încercat să gândim cum gândeau grecii, cu ajutorul unor concepte fundamentale, pe care le găsim de la Homeros până la Platonos şi Aristoteles, şi până la Plotinos. Rezultatul cercetării noastre ne-a condus la constatarea unei coincidenţe de sensuri între diverse idei, considerate de istoricii filosofiei ca «rămăşiţe» ale credinţelor primitive în domeniul filosofiei. Astfel, identitatea dintre existenţă, gândire şi adevăr se păstrează de-a lungul filosofiei greceşti, a literaturii şi poeziei. Analizând, la rândul lui, cuvântul Alétheia (adevărul), am ajuns la concluzia că acesta înseamnă «fără uitare». Dar analiza noastră arată că şi cuvântul anámnesis, întrebuinţat de Platonos ca fiind starea de cunoaştere ca «reamintire», înseamnă acelaşi lucru, starea «fără uitare». Cu alte cuvinte, a ajunge la adevăr înseamnă a realiza o anumită stare, o stare intelectuală de «etern prezent». Cum însă gândirea este identică cu existenţa, realizarea acestei stări este de fapt o re-dimensionare a existenţei individuale, care, prin gândire, îşi sporeşte ontologic sfera. Prin această «realizare», care concentrează gândirea în propria ei natură, scoţând-o din dimensiunea existenţei obişnuite, individualitatea transcende propria ei limitare, iar aceasta înseamnă o «eliberare» ─ eleutheria.

Iată cât se poate de scurt în ce constă Alétheia ca ideal al culturii greceşti, exprimat de-a lungul timpului cu diverse nuanţe şi metafore. În felul acesta ar putea fi explicate unele pasaje din presocratici, din Platonos sau Aristoteles, care apar ininteligibile, şi tot astfel ar căpăta un sens un cuvânt rămas enigmatic de multă vreme: «Şi veţi recunoaşte adevărul şi adevărul vă va elibera pe voi».

Stimate domnule profesor, pentru cititorii dv. Cartea întâlnirilor admirabile a relevat nu numai pe remarcabilul intelectual care sunteţi, dar şi excepţionale posibilităţi scriitoriceşti, un mare talent literar, care mă face să vă întreb dacă nu cumva, de-a lungul timpului, aţi încercat să scrieţi literatură. O mare pasiune pentru literatură, o literatură a modelelor, nu poate să nu nască, în ultimă înstanţă, şi tentaţia scrisului, cred eu.

Am fost întotdeauna interesat de literatură, dar niciodată, absolut niciodată, nu m-am gândit că aş putea deveni un scriitor propriu-zis. Mai întâi, mărturisesc cu toată sinceritatea că nu am crezut că am aptitudinile necesare pentru o asemenea activitate. În al doilea rând, din copilărie, interesele mele au fost acaparate de probleme ştiinţifice şi filosofice, încât nu mi-a mai rămas timp decât pentru a citi literatură, nu şi pentru a o face.

Şi totuşi ... În adolescenţă (eram prin clasa a IV-a de liceu, adică a VIII-a a şcolii generale de astăzi), am comis unele poezii şi câteva nuvele fantastice. Orice adolescent care se respectă produce astfel de «încercări». Preocupările mele de atunci erau încă nediferenţiate. Alături de o Critică a teoriei ondulaţiei universale (a lui Vasile Conta), am scris şi un număr mic de poezii, dintre care una mi-o amintesc şi astăzi, intitulată Rondel lui Satan. Despre nuvelele fantastice nu-mi mai amintesc mai nimic. Eram fascinat de scrierile lui Edgar Poe şi Hoffmann şi nu am putut scăpa niciodată de vraja lor. Dar nu am făcut-o în vederea publicării, dovadă că nu am trimis nici una dintre aceste poezii sau nuvele la vreo revistă, deşi în acest timp începusem să public: eram cronicarul ştiinţific permanent al ziarului Curierul din Brăila şi colaboram la Ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor din Bucureşti.

Nu, nu cred că aş fi putut face literatură!

Care sunt preocupările dv. de viitor? V-aţi gândit să vă scrieţi memoriile?

Din ceea ce am spus deja, aţi putut întrevedea programul meu, al cărui punct final ar putea fi «Tratatul logico-metafizic». Deocamdată, voi preda la o editură, până la sfârşitul anului, o parte din studiile publicate în revistele din străinătate, reunindu-le într-un volum. Am şi întreg materialul, structurat deja pentru o lucrare, care se va intitula Logica numerelor. Mai important ar fi pentru mine să găsesc răgazul necesar să scriu un «Tratat de logică», conceput pe baza dezvoltării istorice a logicii. Am definit logica astfel ca fiind istoria ei, definiţie bazată pe un «istoricism integrator». Schema acestui tratat am dat-o în cartea mea Teoria logicii (1973). Mă gândesc de asemenea la o altă lucrare, Gândirea fantastică, care ar putea să reprezinte încheierea eseurilor publicate până acum.

Mai trebuie să adaug că nu am părăsit niciodată preocupările mele matematice şi din când în când am publicat câte un articol, dar am un dosar care cuprinde un număr însemnat de pagini cu cercetări în acest domeniu, ce aşteaptă momentul lor pentru a fi publicate.

În ceea ce priveşte «memoriile» mele, deşi sunt mereu întrebat dacă intenţionez să le scriu, nu pot încă să dau un răspuns precis. Am trăit mai multe etape ale istoriei noastre, am trăit fapte şi evenimente extraordinare, am cunoscut oameni de cele mai opuse şi variate mentalităţi, şi îmi dau seama că redarea acestora în scris ar putea fi interesantă şi instructivă pentru cititor. Totuşi, toate lucrările se gradează şi se ordonează într-o serie, care, mai ales la vârsta mea, depinde de mulţi factori. Cine ştie dacă aceşti factori favorabili se vor grupa la timp, astfel încât «memoriilor» mele să le vină rândul pentru a fi redactate. Personal, aş dori să le vină rândul ...

Martie 1984