Anton Dumitriu    
   

Un maestru
(Jurnalul literar, octombrie 1992)

L-am cunoscut pe Anton Dumitriu în 1942, după ce îl citasem, în cartea mea despre Poe, Logica polivalentă ─ o lucrare nici astăzi înţeleasă de toată lumea. Se afla în biroul lui Anton Dumitriu şi Alexandru Mironescu, autorul lucrării Despre limitele ştiinţei; îi admiram pe amândoi, pentrtu că între timp eram deja pornit pe calea care mă purta ... în India!

Al doilea război mondial ne marcase şi pe noi, «o generaţie de morbizi», cum scrie G. Călinescu în a sa Istorie... Îl citeam pe Henri Poincaré (La science et l'hypothèse), pe Heisenberg etc. şi ne îndoiam de ceea ce se numise până atunci «real» sau «natură» în perspectiva nu numai a relativităţii, ci şi a conceptului de indeterminism care predomină în lumea atomico-nucleară. Eram şi noi, cei de la Discobolul, frământaţi de problemele tragice ale timpului, cum se întâmpla cu cei de la Criterion,, însă nu numai în sens social, ci şi în sens metafizic...

Anton Dumitriu era un bărbat înalt şi frumos, cu trăsături clasice, care ne-a cucerit imediat, pe mine şi pe Ieronim Şerbu, un «profesor» deloc solemn şi comunicativ, iar noi eram timizi pentru că se vorbea despre el ca de «un iniţiat». Am înţeles însă numaidecât că trata la un înalt nivel cultural, foarte elastic pentru orice ocazie. Din fraza pe care o citasem mă impresiona acest pasaj: «Ştiinţa (...) considerată independent, adică numai ca teorie, este o artă; arta de a construi simboluri ale propriei noastre puteri...».

Astfel de concepte aveam să le întâlnesc mai târziu în trilogia lui Ernst Cassirer, Philosophie der symbolischen Formen, un alt maestru care m-a făcut să descopăr antropologia sacrului. Adevărul e că Anton Dumitriu ─ cum aveam să constat mai târziu ─ emana o înţelepciune umană, a marelui umanist care priveşte lucrurile acestei lumi dintr-o perspectivă mai vastă. După sfârşitul războilului, prietenia noastră s-a întărit când ne-a propus, mie, lui Şerbu şi Limon, să tipărim săptămânalui Democraţia sub direcţia lui. Niciodată n-a fost vreo discrepanţă între noi şi «director», cum nu fusese între mine şi Liviu Rebreanu când marele romancier mi-a încredinţat pagina literară a ziarului Viaţa.

Dan Petraşincu, cel care a publicat în România între anii 1932 ─ 1948 vreo zece cărţi, a avut doi maeştri literari, E. Lovinescu şi Liviu Rebreanu. Într-o zi, după ce am publicat două recenzii mari în Adevărul. asupra lucrării sale inegalate despre Titu Maiorescu, maestrul Sburătorului. mi-a făcut următoarea «invitaţie»: «De ce nu te faci critic, d-le Petraşincu?».

Între timp însă, cu experienţele interne şi externe, războiul m-a îndepărtat oarecum de vechii îndrumători ─ atât de generoşi! ─ ai tinereţii noastre literare. Alimentat pe deasupra, cum eram din adolescenţă, de marii clasici ruşi, scrisesem deja ─ după romanul Monstrul ─ un jurnal metafizic intitulat Prezenţ e (deşi nu cunoşteam încă Jurnalul metafizic al lui Gabriel Marcel, în al cărui cenaclu, la Paris, avea să mă ducă Mircea Eliade, în 1954). Acest manuscris, nepublicat, mărturisea o puternică înclinaţie spre «evadări» în lumea Orientului, pe care apoi îl voi cunoaşte din prisos!

O primă ediţie a Logicii polivalente şi a cărţii Culturi eleate şi culturi heracleitice Anton Dumitriu mi le-a trimis cu citate bogate în text şi cu o dedicaţie care sună aşa: «Lui Dan Petraşincu, care cu acest nume a cetit şi a scris despre cartea asta, şi indianistului Angelo Moretta, ale cărui lucrări au fost utilizate acum, cu o veche dragoste şi tot atât de veche preţuire».

Când m-a vizitat la Roma prin 1974, după o călătorie în America şi în alte ţari occidentale, avea ocazia să rămână în Europa, cum l-am invitat şi eu cu discreţie. Dar el a voit să se întoarcă «acasă», deşi un mare umanist universal putea fi simultan bun român în orice colţ al micii noastre planete. (Aşa s-a întâmplat şi cu marea actriţă şi scriitoare Sorana Ţopa, când am dus-o La Gstaad, în Elveţia să-l întâlnească pe Krishnamurti. Sorana, cu inima toată românească, mi-a spus: «Locul meu este lângă românii care suferă ...». Şi asta fără emfază, dar cu extraordinara ei blândeţe moldovană).

Am voit să revăd pe marele Anton Dumitriu anul trecut, şi el era gata să mă prezinte la Universitatea din Bucureşti, pentru a explica «cazul» meu, cum şi în ce fel «romancierul morbid» Dan Petraşincu şi ideologul Angelo Moretta care a călătotit prin tot Orientul şi a publicat în România vreo zece cărţi despre «India misterioasă» sunt una şi aceeaşi persoană. I-am auzit vocea câteva zile înainte de a fi dus la spital, unde s-a stins. Poate că nu este modest să transcriu fraza pe care mi-a spus-o la telefon: «Ai realizat ceea ce puţini dintre noi au reuşit în acest timp de mari încercări...».

Maeştri adevăraţi nasc puţini într-o ţară şi într-o generaţie. Alături de Mircea Eliade (pe care l-am cunoscut când mi-a dat un articol pentru Discobolul cu titlul Despre autenticitate), Anton Dumitriu este dintre aceia despre care generaţia noastră poate spune cu mândrie: «Am fost contemporani cu el!».