Anton Dumitriu    
   
Bibliografie
Studii, activitate
pedagogică şi ştiiţifică
Activitate publicistică
şi socio-culturală
(fundaţii, cercuri literare, ziare)
Publicaţii
   Cărţi
   Articole
   Interviuri
Activităţi legate de
personalitatea lui Anton Dumitriu
Fundaţia ŞTIINŢĂ ŞI CUNOAŞTERE
Evocări
Diverse

Cărţi

     În scrierile sale, grupate grosso modo în logice şi filosofice, Anton Dumitriu a avut o idee călăuzitoare: aceea că toate problemele apărute în calea raţiunii de-a lungul timpului au în centrul lor ideea de om şi devenirea lui. A scoate aceste probleme din cadrul lor firesc, natural şi a le concepe ca probleme de sine stătătoare înseamnă a crea iluzii. Un om este atât cât gândeşte, iar gândirea lui îi dă atât cunoaştere, cât şi existenţă. Şi aici, el readuce în actualitate concepţiile culturilor majore ─ grecească sau indiană ─ care considerau că gândirea, cunoaşterea şi existenţa sunt identice atunci când ajung în starea ultimă, starea de zeu.

     Sub aspect logic, fără a menţiona articolele publicate în revistele de specialitate, se disting lucrările:

    • Valoarea metafizică a raţiunii (1933)
    • Logica nouă (1940)
    • Soluţia paradoxelor logico-matematice (1966)
    • Mecanismul logic al matematicilor (1968)
    • Logica polivalentă (1971)
    • Teoria logicii (1973)
    • Istoria logicii (ed. I-a 1969, ed. a II-a 1975, ed. engleză 1977, ed. a III-a 1992)

     Lucrările filosofice (filosofia ştiinţei, eseistică, filosofia culturii, filosofie grecească) cuprind următoarele lucrări:

    • Bazele filosofice ale ştiinţei (teză de doctorat, 1938)
    • Orient şi Occident (1943)
    • Philosophia mirabilis (1974)
    • Cartea întâlnirilor admirabile (1981)
    • Aletheia (1984)
    • Culturi eleatice şi culturi heracleitice (1987)
    • Homo universalis (1990).

     Valoarea metafizică a raţiunii, scrisă în 1933, este valabilă şi astăzi sub raportul soluţiilor logice oferite. Sub acelaşi spectru al raţiunii sunt scrutate atât paradoxele eleaţilor, cât şi aporiile construite de Kant în Critica raţiunii pure. Problema pusă de Kant, anume că «raţiunea are acest destin ciudat, de a fi covârşită într-o parte a cunoştinţelor sale de chestiuni pe care nu va putea să le evite» este dovedită a fi iluzorie. Autorul demonstrează că nu se poate face o critică a raţiunii prin raţiune fără a se comite o eroare elementară de logică ─ petitio principii. Afirmaţiile lui Kant sunt de fapt propoziţii subcontradictorii şi pot să fie false în acelaşi timp, fiind de forma: Totul este A sau non-A, A1, A2, A3 sunt incluse în non-A, dar de aici nu rezultă cu necesitate că un lucru ce nu intră în A intră cu necesitate în A1, A2 sau A3.

     Logica nouă este prima lucrare scrisă de Anton Dumitriu după trecerea la catedra de Logică. În ea sunt expuse ideile care au stat la baza constituirii logicii matematice, precum şi aparatul simbolic de care se serveşte aceasta pentru a ajunge la «adevărurile» logice sau «legile» logice.

     Problemele paradoxelor sunt relatate amplu în Soluţia paradoxelor logico-matematice. Apariţia paradoxului lui Cantor la sfârşitul sec. al XIX-lea, urmat de cele ale lui Russell, Richard, Zermelo ş.a. a generat o criză în căutarea fundamentelor matematicilor şi a logicii însăşi. «Ceea ce apare şi mai grav este poziţia luată de matematicieni şi logicieni în această problemă şi care constă, în general, din a accepta o convenţie mai mult sau mai puţin artificială, în baza căreia paradoxele pot fi evitate, nu soluţionate. Cu aceasta însă instrumentul logic îşi pierde caracterul său tradiţional, devenind el însuşi o 'convenţie'. La baza acestor modalităţi de a soluţiona paradoxele stă atitudinea lui Carnap, exprimată prin principiul toleranţei, în virtutea căruia fiecare îşi face logica sa aşa cum vrea ... ».
     Anton Dumitriu oferă soluţia problemelor, evidenţiind că acestea nu sunt veritabile, fiind generate per accidens. Formula Tω ne arată că nu putem formula definiţii idem per idem ─ care sunt adevărate, fiind tautologii în sensul dat de Wittgenstein ─ dar tocmai prin aceasta îşi pierd calitatea de a fi definiţii. Soluţia ─ unică şi de natură logică ─, este obţinută pe baza principiului contradicţiei şi aparţine sistemului Principia mathematica fără teoria tipurilor. Finalul cărţii aduce în mod logic o idee a lui Wittgenstein, enunţată în Tractatus logico-philosophicus (4.003): «Şi nu este de mirare că problemele cele mai profunde nu sunt, în realitate, probleme».

     Mecanismul logic al matematicilor apare ca o necesitate de a explicita matematicile, confruntate cu propriile lor fundamente. Problema, apărută la sfârşitul sec. al XIX-lea din nevoia de a da o bază ştiinţelor de al căror adevăruri nu se putea îndoi nimeni, a căpătat amploare datorită paradoxelor pe care le-au provocat matematicienii. Autorul punctează: «Examenul făcut de matematicieni a eşuat printr-o analiză spectrală a teoriilor matematice din care nu s-a mai reţinut decât scheletul lor formal», iar în continuare «... a reduce matematicile la aceste scheme formale înseamnă a reduce un lucru viu la unul mort». Voind să dea o garanţie de obiectivitate dincolo de obiect, se elimină însuşi obiectul, creând astfel o credinţă mistică în puterea semnului (fapt de care este responsabil David Hilbert) şi în puterea calculului, care astfel ar putea înlocui gândirea. Însă matematica este un obiect viu, creat necontenit de raţiunea umană, fapt întrezărit de autor încă din anii studenţiei, când de altfel întrezăreşte aceste idei în germen şi la Leibnitz.
     Matematica este un Ianus Bifrons, ars inveniendi şi ars demonstrandi, adică arta de a crea entităţi noi care se introduc prin definiţii şi arta de a le echivala cu cele deja existente în corpul propoziţiilor matematice, prin intermediul demonstraţiei. Astfel, noul obiect introdus este adevărat în măsura în care este demonstrat. Adevărul matematic este dat de demonstraţie, care este o înlănţuire de definiţii. Însuşi Leibnitz spunea: Ego semper putavi, demonstrationem nihil aliud esse, quam catenam definitionum...
     În euforia provocată de succesul ştiinţelor matematice deductive, care au ajuns la o «rigoare extremă» prin axiomatizare şi formalizare, logica urma să ia aceeaşi cale. În Teoria logicii, Anton Dumitriu urmăreşte modul imprudent şi chiar hazardat în care s-a produs metamorfoza logicii teoretice (de la grecescul theorein ─ a contempla, a vedea direct, nemijlocit) într-un sistem deductiv axiomatizat şi formalizat, în care se asigură o «obiectivitate absolută» prin eliminarea obiectului matematic, cât şi prin eliminarea subiectului, care participă cu intuiţia lui la actul matematic. Actul gândirii ar urma astfel să se producă într-o schemă de simboluri, un joc de forme pure (Arnauld Raymond), asemenea unui calcul matematic, după cum îşi imaginase Hilbert: gândirea logică îşi găseşte imaginea într-un calcul algebric. Prin aceasta, gândirea formală (în sensul modern al cuvântului), se substituie gândirii concrete, pe obiect.
     Autorul compară concepţiile moderne din logică (logicismul, intuiţionismul şi formalismul) cu concepţia greacă, concretizată printr-o filiaţie neîntreruptă ce începe de la primii presocratici, pentru care logica era un mănunchi de principii care se «vedeau» printr-un act nemijlocit, teoretic. Despre aceste principii, Aristotel ne spune că se reduc toate la principiul contradicţiei, care este cel mai puternic dintre toate.
     Văzută din unghiul anticilor, logica este astfel fundamentul pe care se clădeşte eşafodajul unei cunoaşteri reale, de tip vertical, ea este modul ştiinţei, aşa cum o numeşte Aristoteles, creatorul ei, aşa cum o numesc şi scolasticii.
     Axiomatixarea logicii ne apare astfel ca un act gratuit, ca o simulare a unei ştiinţe reale, convenţionalismul axiomelor neputând asigura o bază reală actului cunoaşterii. Propoziţiile iniţiale şi cele derivate se demonstrează reciproc, pe când «silogismul ştiinţific» al lui Aristoteles este ireversibil, având un net caracter ontologic. În concepţia modernă despre logică, noţiunile de adevărat şi fals sunt simetrice şi aceasta implică fie o ontologie a neantului pe plan ontologic (dacă ridicăm negaţia la nivelul afirmaţiei), fie o coborâre a adevărului la nivelul nominal al semnului. Despre această problemă, Stagiritul afirmă că negaţia nu afirmă ceva, ci neagă ceva, implicând dependenţa negaţiei faţă de adevăr.
     Ideea care se desprinde din finalul acestei cărţi, conturată treptat pe parcursul lucrării, este că logica ─ ştiinţa ştiinţelor, arta artelor ─ este produsul gândirii care se studiază pe ea însăşi ca funcţie şi ca obiect sau, aşa cum a numit-o Aristoteles, ea este gândirea care gândeşte gândirea.

     Ca o încununare a scrierilor de logică, apare în anul 1969 Istoria logicii. După cum s-a întrevăzut din lucrările anterioare, Logica are un statut aparte. «Ea nu se reduce numai la ultimele legi stabilite în acest domeniu, ci înseamnă tot ce s-a făcut din Antichitate şi până acum. Logica este întreaga ei devenire, este însumarea tuturor momentelor istoriei ei». Înţeleasă în acest fel, ea îşi păstrează întregul ei dinamism, nerv motor, caracterul de ştiinţă ce ia naştere şi creşte o dată cu caracterul ei. Astfel, logica capătă o unitate perfectă, integrând critic în corpul ei tot ce s-a făcut în această materie şi în acelaşi timp nerămânând străină de conceptul de ştiinţă în general, perfectibilă în mod continuu. Cei care au privit-o ca pe o ştiinţă moartă au considerat-o astfel pentru că au redus-o la câteva reguli de manual ... Cercetările de logică matematică din ultimele decenii nu numai că nu au negat nimic din ceea ce s-a făcut înainte, dar au dat la iveală o altă faţetă a logicii, în care se regăsesc o serie de descoperiri ale logicienilor stoici şi scolastici. Unitatea dintre logică şi istoria ei ne apare astfel evidentă. A cunoaşte cu adevărat logica înseamnă deci a cunoaşte întreaga ei istorie în unitatea ei dinamică ...
     Ideea care stă la baza acestei lucrări este, după cum mărturiseşte autorul, existenţa unei constanţe logice a gândirii în scurgerea veacurilor, o logica perennis. După cum poate constata cel care parcurge această lucrare, în Antichitate, când au apărut preocupările de logică, au fost enunţate principiile gândirii, făcând abstracţie de forma mentis sau de limba în care au fost enunţate. Ca exemplu, ne mulţumim să menţionăm teoria orthotes ton onomaton ─ justa potrivire a numelor ─ la greci şi rectificarea numelor la chinezi. În contextul european antic se remarcă autoritatea de necontestat pe care a avut-o gândirea lui Aristoteles până în sceolul al XVI-lea, când Scolastica decadentă nu a mai putut face faţă spiritului Renaşterii. Aceasta atrage ca o consecinţă previzibilă empirismul în ştiinţă şi abandonarea metafizicii în filosofie. Logica, ars artium, care stătea în centrul gândirii umane, pierde locul ei primordial pentru ca, ajungând în epoca modernă, să devină un joc de semne, interpretabil printr-o ontologie a neantului. Se insistă pe reconsiderarea poziţiei lui Aristoteles, evidenţiindu-se faptul că gândirea «în funcţia ei de a se examina pe ea însăşi», funcţie care este însăşi logica, are posibilitatea de a reflecta tot ce există, inclusiv pe ea însăşi. «De aceea obiectul ei este universalul ─ to katholou ─ şi prin aceasta gândirea individuală are posibilitatea de a se articula cu universalul, stabilindu-şi locul ei în realitate. Este actul căruia Aristoteles îi dă atributul de divin, este Binele cel mai pur. Autorul concluzionează: «Această dignitate preeminentă a logicii faţă de orice disciplină a reieşit, credem din examenul istoric pe care l-am făcut în cursul acestei lucrări».

     Seria lucrărilor de filosofie începe cu Orient şi Occident, apărută în 1943, reluată, actualizată şi dezvoltată în Culturi eleate şi culturi heracleitice. Fenomenul care a apărut o dată cu Descartes ─ concepţia conform căreia fiecare are dreptul de a-şi face propria filosofie ─, a culminat cu epoca modernă, în care omul pierde din vedere propria-i realizare. Comparaţia pe care o regăsim în această carte nu tranşează disputa pentru una sau alta dintre părţi. Aşa cum spune autorul, comparaţia este făcută doar pentru a regăsi în gândirea Orientului o mentalitate pe care Occidentul a pierdut-o, aceasta constituind un punct de plecare pentru definirea tipului de ideal pentru omul raţional din vremea noastră. Occidentul a pierdut din vedere esenţialul pentru om, acela al propriei lui realizări, iar Orientul se zbate, după cum spune Tagore, de a scoate gândirea indiană din taverne şi din temple. Relevant este că Occidentul încă nu şi-a pus problema esenţială, aceea a creării unui tip de ideal, aşa cum au făcut-o civilizaţiile anterioare. Analizând forma mentală a omului actual, dominat de raţiune, acest ideal s-ar întrezări în omul de ştiinţă, dominat de spiritul ştiinţific, pe care cele mai certe evidenţe nu l-ar face să abandoneze îndoiala metodică a lui Descartes şi a cărui conştiinţă lucidă realizează că singura ştiinţă posibilă este Docta ignorantia a lui Nicolaus Cusanus (idee dezvoltată de Anton Dumitriu în eseul Marea ignoranţă, 1933). Aşa cum bine spune Henri Poincaré, spiritul omului de ştiinţă are mai mult de-a face cu spiritul ereticului, care se îndoieşte de orice, decât cu spiritul credinciosului, prin natura lui dogmatic.

     Cartea întâlnirilor admirabile ne prezintă punctele de popas ale autorului în lungul drum parcurs spre idealul său ─ condiţia umană primordială (pierdută de pământeni), caracterizată de greci prin sophos ─ starea de zeu. Prin Don Quichote sau Faust, Descartes sau Ulise (Odysseus), Orpheys sau Dante, culminând cu Sokrates, prezentaţi ascendent în funcţie de gradul de realizare interioară, intrăm în lumea absolutului, a setei de împlinire către care sunt purtaţi eroii, călăuziţi de ceea ce Dante numea il ben' dello intelletto ─ bunul, uzul raţiunii. Încheierea cărţii, întâlnirea cu ţara natală, prilejuieşte sondarea destinului acestei ţări, explicitat prin istoria sa, fapt care relevă că împlinirea umană presupune conştiinţa integrării destinului individual în cel al spaţiului în care trăieşte. Ţinuturile hiperboreene, plaiul «Omului», locurile unde se întorc cei fericiţi după moarte ─ iată cadrul în care destinul românesc poate căpăta din nou străluciri de zei.

     Din scrierile cu caracter filosofic se distinge Philosophia mirabilis, dimensiune pierdută de către filosofia şi gândirea modernă. Din corelarea textelor greceşti şi luându-i în serios pe greci ─ după cum se exprimă autorul, adică intrând în mentalitatea antică grecească ─ reiese că filosofia este de fapt un sfârşit de drum, la capătul căreia sunt Pythagoras ─ care ne spune, modest, că el nu este un înţelept, ci doar un iubitor de înţelepciune ─ şi Sokrates, care afirmă că «cei din vechime ştiau mai mult căci erau mai aproape de zei». De unde reiese că realizarea sophos-ului, adică a stării de zeu, era ţelul celor din vechime. Argumentarea se bazează bogat pe textele presocraticilor, pe Platonos şi Aristoteles ─ primul mare făuritor de filosofie teoretică. Paralel, ne este prezentată construcţia ştiinţei în concepţia Stagyritului, care este ştiinţa universalului, bazată pe principii care aparţin Fiinţei, principii ce fac ca actul npetic să fie identic cu cel ontologic, fapt care face ca ştiinţa să fie reală.

     Ideile din Philosophia mirabilis se extind prin dezvoltarea făcută în Aletheia, unde adevărul devine o nouă dimensiune a gândirii umane, el este chiar dimensiune ontologică. La nivelul acesta, fiinţa gânditoare, cunoaşterea şi adevărul se identifică ─ ceea ce există în mod absolut este cunoscut ─ şi prin acest act de cunoaştere el este şi adevărat.

     Homo universalis este ultima carte apărută în seria celor care prezintă aventura omului în năzuinţa lui spre absolut. Esenţa ei poate fi caracterizată prin motto-ul lui Kürnberger, aflat pe Tractatus-ul lui Wittgenstein: eu sunt unicul. Prin ce această unicitate? Prin faptul că în actul gândirii, cel ce gândeşte are această revelaţie, că momentul gândirii este unic pentru fiecare fiinţă. Prin această gândire, el se articulează de real, gândeşte tot ce există, ba chiar şi propria-i gândire. Aceasta este o «luare de contact cu principiul universal şi aceasta nu este decât un contact cu eternitatea».

     Un aspect important al lucrărilor lui Anton Dumitriu îl constituie preocuparea pentru filosofia ştiinţei. Bazele filosofice ale ştiinţei şi articolele adunate în lucrarea Eseuri constituie repere pentru înţelegerea ştiinţei moderne.

     La prezentarea de mai sus vom remarca două lucruri: (1) datorită momentului în care au fost scrise, cărţile au avut o prezentare eseistică, chiar dacă, aşa cum a fost cazul cu Philosophia mirabilis şi cu Aletheia, au existat şi capitole tratate în mod teoretic (în sensul antic grecesc); (2) toate lucrările publicate nu au fost decât o pregătire, o introducere la lucrarea Tractatus Logico-Metaphysicus care, pentru cei care au studiat lucrările citate, se conturează dacă nu în formă, cel puţin în conţinut.