Anton Dumitriu    
   
Bibliografie
Studii, activitate
pedagogică şi ştiiţifică
Activitate publicistică
şi socio-culturală
(fundaţii, cercuri literare, ziare)
Publicaţii
   Cărţi
   Articole
   Interviuri
Activităţi legate de
personalitatea lui Anton Dumitriu
Fundaţia ŞTIINŢĂ ŞI CUNOAŞTERE
Evocări
Diverse

Destinul lui Anton Dumitriu

În Memorialele sale, Vasile Pârvan a arătat că în cultura românească există o accentuată tendinţă a rememorării, tendinţă pe care el o consideră specific naţională. Particularizând-o la spaţiul Bălţii Brăilei, am putea spune că aceasta determină o forma mentis specifică locului, o alternativă la spaţiul mioritic a lui Blaga ─ caracterizat de alternanţa deal-vale ─, la care se raportează toţi aceia care s-au născut pe aceste meleaguri, după cum bine remarcă Vasile Băncilă.

În contextul brăilean, viaţa intelectuală a avut o dezvoltare cu totul remarcabilă, unică în spaţiul românesc, datorată în bună măsură şi condiţiilor generale politice şi economice (după 1829, în urma tratatului de la Adrianopol, Braila devine port liber; regimul politic al lui Carol I, având la bază o orientare liberală, dar în spirit riguros nemţesc, urmărind prosperitatea materială, a dus la crearea unei mentalităţi burgheze). Aici, datorită intensei activităţi portuare şi comerciale, apare o civilizaţie cosmopolită, formată din greci, evrei, armeni, turci, bulgari, italieni, germani etc., lipsită de prejudecăţi etnice şi generatoare de gândire liberă. Dintre personalităţile intelectuale care s-au format în ultima parte a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea un loc aparte îl ocupă Anton Dumitriu.

Ceea ce îl delimitează pe Anton Dumitriu de intelectualii brăileni, chiar şi de cei de formaţie reală, îl constituie raţionalismul său à outrance, aceasta datorându-se şi tendinţei native către matematici (consecinţă normală dacă luăm în considerare originea sa greacă), dar şi faptului că gândirea ştiinţifică română, cea franceză şi o mare parte din cea europeană, era dominată de gândirea celebrului matematician francez Henri Poincaré.

Anton Dumitriu s-a născut pe 31 martie 1905, sub zodia lui René Descartes, apărut pe scena lumii la aceeaşi dată ─ coincidenţă care nu surprinde, având în vedere itinerariul spiritual pe care îl va parcurge. După cum singur mătruriseşte, «ceea ce a contribuit în cea mai mare măsură la formarea mea intelectuală au fost matematicile. Fără matematici imaginaţia adolescentului care eram altădată nu ar fi avut nici un frâu; fără matematici nu aş fi înţeles complet secolul meu. Am tins spre studiul matematicilor în mod instinctiv, ca şi spre cel al ştiinţelor în general, dar am considerat filosofia ca indispensabilă înţelegerii a înseşi ştiinţei pe care o practicam. Te poţi întreba atunci dacă ştiinţele ţi-au făcut educaţia intelectuală, sau dacă ea nu era acolo, în determinările naturale ale minţii tale, evoluţia ta nefiind decât o explicitare a acestor virtualităţi existente larvar în fundaţiile tale mentale?».

Atmosfera adolescenţei îl găseşte într-un mediu în care tineretul discuta cu ardoare problemele ridicate de ştiinţă şi în general de gândire. În acest context de frevente dezbateri, el se află pentru prima dată în contact cu logica. «Intrasem în clasa a III-a de liceu şi citeam tot ce îmi pica în mână, cu deosebire cărţi de popularizare a ştiinţei (Flamarion, Gustave le Bon, Victor Anestin ş.a.) sau de filosofie, dar acestea din urmă erau mai puţine în vremea aceea (1920). Citisem opera lui Vasile Conta, diverse cărţi de filosofie şi chiar şi Discursul asupra metodei al lui Descartes etc. În toate aceste lucrări se vorbea despre o ştiinţă care îmi apărea enigmatică şi inaccesibilă şi care se numea logica. [...] În toamna anului în care intrasem în clasa a III-a, am trecut pe strada principală a Brăilei, unde se găseau mai multe librării. În vitrina uneia din ele se etala vizibil un manual de Logică alcătuit pentru Şcolile Normale de I. Nisipeanu (la Brăila funcţiona o excepţională şcoală normală de băieţi, unde erau, între alţi profesori eminenţi, Perpessicius şi Vasile Băncilă, şi unde aveam să-mi încep şi eu, mai târziu, cariera mea de profesor de matematici). Am dat fuga acasă, am cerut banii necesari şi am cumpărat cartea. Mi s-a părut un lucru extraordinar să poţi scoate, printr-un simplu silogism, un lucru nou din lucruri vechi. Euforia de care am fost cuprins nu cunoştea margini. Am vorbit şi celorlalţi prieteni despre ceea ce descoperisem în cartea de logică: prietenului, decedat la puţină vreme după aceea, Ştefan Micloş, lui Oscar Holzmann (Lemnaru), lui Hristu Dumitriu (cel mai vechi prieten din copilărie) şi altora. Nu am avut impresia că ceilalţi erau entuziasmaţi; doar Oscar Holzmann a fost atras de ceea ce spuneam, poate şi datorită unei "eredităţi rabinice". (De altfel, de aici s-a tras şi interesul lui Lemnaru pentru logică şi "discuţiile logice", care a durat toată viaţa lui). Nu ştiam că acest moment al luării de contact cu manualul lui Nisipeanu va însemna originea unei evoluţii intelectuale care va duce la Istoria Logicii. Înţelegeţi acum de ce […] omul este purtătorul propriului destin şi că ceilalţi nu sunt decât "catalizatori" în realizarea acestui destin. Negulescu a intervenit într-un mod maiorescian în viaţa mea, dar nu ar fi realizat nimic dacă nu ar fi existat momentul Nisipeanu în trecutul meu. De atunci nu am încetat să studiez tratate de logică. Am luat "tratatul" lui Maiorescu, imediat după aceea al lui Stuart Mill, apoi al lui Goblot, al lui Liard, al lui Boirac ş.a.m.d. Nu mă săturam niciodată de lecturile cărţilor sau studiilor de logică. Ca student în matematici mi-am îndreptat atenţia spre logica modernă şi am citit Logica matematică a lui C. Burali-Forti, Principia mathematica de B. Russell şi A. N. Whitehead şi La logique déductive dans sa dernière phase de développement de Alessandro Padoa. Nici în timpul celor opt ani cât am fost profesor de matematici (patru ani la Brăila şi patru ani la Bucureşti) nu am încetat să studiez logica, deşi nu m-am gândit niciodată că am să fiu profesor tocmai la această disciplină. Ca să vă spun drept, nu am crezut niciodată că logica şi în general filosofia pot să fie profesiuni. Destinul însă a vrut ca eu să fiu profesor de logică, adică să am profesiunea care mi s-a potrivit cel mai mult».

După terminarea liceului, Anton Dumitriu se înscrie la Facultatea de Matematică din Bucureşti. Dar iată care îi sunt amintirile: «Climatul intelectual din epoca studiilor mele era excepţional. Contribuia, desigur, la formarea acestei efervescenţe de idei în Universitatea din Bucureşti şi modul de predare a materiilor de către marii noştri profesori. Cursul de mecanică al lui Pompeiu era de fapt un curs de incitări de a gândi şi regândi problemele tratate. Îşi presăra expunerea cu observaţii neaşteptate, care puteau deveni ele însele probleme propriu-zise. Pot spune că unele din observaţiile lui mă preocupă şi astăzi. Ţiţeica nu repeta niciodată exact acelaşi curs [între amintirile din tinereţe a păstrat caietul cu notiţele luate la cursul lui Ţiţeica]; în fiecare an schimba expunerea lui, iar cu ultimul an făcea totdeauna un curs nou. La filosofie, recunosc, aşa cum o recunoaşte şi Camil Petrescu în Teze şi antiteze, cursurile ţinute de Negulescu, de Motru sau de Gusti se făceau după un program bine stabilit, cu mai puţine surprize, dar dezbaterile seminariale erau destul de aprinse şi urmărite cu multă atenţie. Neglijat era pe atunci seminarul de geometrie analitică, condus de Dan Barbilian (Ion Barbu). […]

Ca să se vadă importanţa pe care o dădeau studenţii cursurilor şi profesorilor ce le ţineau, voi spune că atunci când s-a anunţat că Octav Onicescu, proaspăt numit conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe, va ţine un curs de "mecanică relativistă" cu ultimul an (era în toamna lui 1928), toţi studenţii au fost entuziasmaţi.

De altfel, atmosfera generală incita la schimburi de idei, şi studenţii de la alte facultăţi veneau să asculte marile personalităţi ale Facultăţii de Litere şi Filosofie. Aşa l-am audiat eu pe Nicolae Iorga, pe acel om care s-a născut un copil de geniu şi a îmbătrânit tot ca un copil de geniu. M-a fermecat modul lui scânteietor de a gândi şi mai ales de a se exprima. Eram uimit că nu se pierdea niciodată în noianul de idei şi cuvinte care alcătuiau fraza lui, dar tocmai când credeam că s-a rătăcit, deodată ieşea la liman într-un mod uimitor. L-am audiat în două sau trei lecţii şi pe Vasile Pârvan. Ideile lui erau profunde şi profetice, dar modul lui de expunere mi s-a părut puţin teatral. Dacă felul lui profesoral de a-şi ţine prelegerile nu m-a atras, cărţile lui mi-au deschis perspectiva trecutului nostru spiritual şi aş putea afirma că datorită lor mi-am întărit convingerea că există o posibilitate de a trece dincolo de bariera istorică şi de informaţia scrisă în cărţi sau în pietre: aceasta este viziunea filosofică sau poetică. […]

L-am audiat de asemenea şi pe Nae Ionescu, dar tot aşa, numai vreo trei lecţii, fiindcă, pentru a fi total sincer, modul lui de expunere m-a iritat. Îl interesa prea mult efectul asupra auditoriului, ceea ce îl făcea să sacrifice deseori, în acest scop, stringenţa şi grija pentru logicitatea ideilor. Dar inteligenţa sa vie, stilul său paradoxal şi, mai ales, noutatea oarecum a ideilor, atrăgeau, totuşi, tineretul. Aceasta explica de ce cursurile şi seminariile lui erau foarte frecventate. Amfiteatrul Titu Maiorescu era neîncăpător; cei care îl audiau erau înghesuiţi chiar şi pe lângă catedră şi pe culoare.

Se înscriau mulţi studenţi la facultăţi, dar absolveau mai puţini. Nici la Matematici şi nici la Litere şi Filosofie nu se dădeau examene de intrare, şi frecvenţa nu era obligatorie. Şi totuşi, trierea era foarte severă, mai ales la Matematici (la Filosofie lucrurile mergeau mai uşor). Pentru a ilustra această afirmaţie, voi da numai un singur exemplu. Atunci când m-am înscris la Matematici, totalul celor înscrişi era de vreo 350 studenţi. Câţi credeţi că ne-am luat licenţa în iunie 1929, adică exact după trei ani? Câţiva numai; dacă nu mă înşeală memoria, vreo şapte-opt. Care era metoda de triere? Nu se poate vorbi de o "metodă". Trierea erau înşişi profesorii pe care îi aveam. Trebuia să ştii carte. Cursurile erau numai indicative, ele trebuiau completate cu studiul unor tratate celebre. Studiam geometria superioară cu Ţiţeica, dar trebuia să fi citit şi pe Goursat; urmăream lecţiile de mecanică ale lui Pompeiu, dar îl studiam pe Paul Appel; făceam cursuri de algebră cu Lalescu, dar le completam cu vastul tratat al lui Niwenglowski ş.a.m.d. Neavând frecvenţă obligatorie şi relativ puţine ore de curs, aveam timp de studiu şi noi şi profesorii. Trebuie să spun că toţi cei care au absolvit Facultatea de Ştiinţe, secţia Matematici, în iunie 1929, au ajuns profesori universitari; mai curând sau mai târziu. O concluzie generală se degajă din ceea ce am spus: pentru a avea elevi excepţionali, trebuie să ai mai întâi profesori excepţionali. […]

Paralel cu studiile la Matematică, Anton Dumitriu urmează şi cursurile de la Litere şi Filosofie. «În acest timp, la Filosofie se distingeau două curente, unul cultivat de profesorii bătrâni, care erau "scientişti" în sensul cel mai bun al cuvântului, având multe libertăţi şi înţelegeri faţă de alte poziţii, ceea ce era spre onoarea lor; al doilea, mai nou, reprezentat în special de Nae Ionescu, despre a cărui personalitate am vorbit, şi care credea mai puţin în valoarea ştiinţei şi a raţiunii omeneşti, punând accentul mai cu seamă pe "trăirile" interioare, din care cauză acest curent s-a numit "trăirism" (un fel de variantă românească a existenţialismului)». Aici Anton Dumitriu ia contact pentru prima dată cu spiritul maiorescian, care a creat epocă în filosofia şi cultura românească în general. «Există o filiaţie maioresciană, care formează coloana vertebrală a culturii noastre, dar în ce sens voi spune mai departe. Mai întâi vreau să subliniez importanţa lui Maiorescu şi a acţiunii lui conştiente şi pe deplin lucide de modernizare a culturii româneşti, a unei voinţe tenace de ctitorie, care a lăsat urme de netăgăduit. […] Cultura românească, în forma şi spiritul în care s-a dezvoltat, nu poate fi înţeleasă fără Maiorescu.

În ceea ce mă priveşte, prin raţionalismul, prin logicismul pe care l-am cultivat o viaţă întreagă, prin faptul că am fost elevul unor mari profesori, ei înşişi discipoli ai marelui cărturar, mă onorez a avea filiaţia maioresciană, prin cei pe care i-am onorat. Dar filiaţia maioresciană nu înseamnă acceptarea unei doctrine, adică aderarea la o şcoală filosofică, ce, după cum am spus nici nu a existat în ţara noastră, ci, mai curând, o atitudine a cărei primă şi cea mai importantă componentă este raţionalitatea şi claritatea logică. Spunem că o idee este "cartesiană" când vrem să indicăm o idee clară şi distinctă. Pentru noi românii aceasta se traduce prin "o idee maioresciană", adică o idee care are o claritate făcută evidentă în stilul stringent al lui Maiorescu. Nu vreau să înţeleg prin aceasta că ceilalţi contemporani ai lui nu gândeau logic, dar pentru el aceasta era aspectul caracteristic al întregii lui activităţi. O altă componentă a spiritului maiorescian este obiectivitatea supremă, menţinută chiar atunci când te obligă să accepţi ceva chiar împotriva celor ce ai afirmat deja. Dar mai este în activitatea lui Maiorescu, un factor în general uitat: efortul lui continuu de a căuta oameni. Nimeni, la noi în ţară, nu a făcut oameni cum a făcut el. I-a căutat, ca altădată Diogene, prin toate colţurile ţării. Nu voi da decât două exemple, mai puţin cunoscute, dar elocvente, celelalte sunt în memoria tuturor. Simion Mehedinţi îşi făcea studiile de filosofie, dar Maiorescu l-a chemat şi i-a explicat că Universitatea noastră are nevoie de un profesor de geografie. Ascultându-şi magistrul, Mehedinţi a acceptat şi a devenit cel mai mare geograf pe care l-a dat ţara aceasta.

Pe P. P. Negulescu, care avea planuri mari de studii ─ la numai 24 de ani ─ l-a chemat de la Paris şi i-a încredinţat, cu toate ezitările acestuia, propria lui catedră de la Iaşi, rămasă liberă prin mutarea lui Maiorescu la Bucureşti (1896).

Pe aceleaşi considerente, la rândul lui, P. P. Negulescu m-a chemat pe mine la Universitate, să fac cursuri la logică matematică, fiindcă Universitatea avea nevoie de astfel de cursuri.

Şi eu, la rândul meu, cu slabele mele puteri, şi luptând cu potrivnicia vremurilor, am căutat, în acelaşi spirit, oameni. Foştii mei studenţi de pe atunci, Teohar Mihardaş, I. Scurtaşu Comăneanu, Gh. Dumitrescu-Bumbeşti, Paul Dimitriu, Florian Nicolau, Victor Isac, Romulus Anastasescu, Virgil Stancovici (devenit apoi asistentul meu) ş.a. au fost încurajaţi de mine, şi pe cei mai mulţi i-am publicat în Caiete de Filosofie sau în Democraţia

După terminarea studiilor, destinul îi îndreaptă paşii lui Anton Dumitriu de la matematică spre logică. Întâlnirea cu P. P. Negulescu a fost edificatoare. «Dacă totuşi unele întâlniri sunt hotărâtoare în viaţa unui om, aş putea spune că aceste contacte umane pot fi, în general, numai catalizatoare pentru explicitatrea propriilor tale virtualităţi interioare. În acest sens, marii mei profesori G. Ţiţeica, D. Pompeiu, T. Lalescu (la matematici), şi C. Rădulescu-Motru, P. P. Negulescu, D. Gusti (la filosofie) au avut un rol pozitiv, ei însemnând modele de savanţi către care puteam să năzuim şi noi, elevii lor. Pentru a fi foarte exact, trebuie să mărturisesc însă că asupra mea cea mai mare influenţă a avut-o P. P. Negulescu (în sensul explicat mai sus). Era un om modest, de o scrupulozitate ştiinţifică excesivă, la curent cu toate teoriile ştiinţifice şi filosofice ale vremii şi nu făcea ─ cel puţin în perioada în care eu m-am apropiat de el ─ decât să citească, să însemne şi să scrie. Cultiva un fel de monahism laic, care-l ţinea departe de lume şi de plăgile ei. Regreta amarnic timpul pierdut în activităţi în afara ştiinţei, la bătrâneţe trebuind să "galopeze", cum spunea el, pentru a-l recupera. Ne întâlnisem în mai multe puncte comune. Mai întâi şi el făcuse doi ani de matematici, după care şi-a descoperit adevărata lui vocaţie, filosofia. Nici el, nici eu nu credeam că filosofia se poate face în cer, fără nici un contact cu ştiinţele şi cu progresul uimitor din secolul nostru. Dar ne mai întâlnisem în convingerea, care era unul din principiile lui: societatea nu se poate perfecţiona decât prin prelucrarea individului uman şi ridicarea lui pe o treaptă intelectuală superioară. Pentru a-l caracteriza cu un cuvânt, voi spune că era de o seninătate pe care nu am mai întâlnit-o la nimeni. Sfaturile lui directe, uneori exprimate cu severitate, dar totdeauna cu delicateţe, m-au ajutat să-mi rectific drumul meu intelectual, care ─ şi aşa destul de abrupt ─, ar fi putut să fie teribil de întortocheat.

În general, marii profesori de care generaţia mea a avut parte au avut indiscutabil o influenţă asupra fiecăruia dintre noi, fără ca prin aceasta să spun că ne-au făcut după chipul şi asemănarea lor».

În ceea ce priveşte modul în care a ajuns să predea logica, Anton Dumitriu îşi aminteşte: «S-ar putea spune că întâmplarea a făcut să ajung asistentul lui P. P. Negulescu. Sau poate norocul? Eram profesor de matematici la liceul Mihai Eminescu din Bucureşti şi făcusem, pentru puţin timp, şi o asistenţă la Şcoala Politehnică, la profesorul Abason. Deşi urmasem şi Filosofia, niciodată nu m-am gândit că ea ar putea deveni o meserie pentru mine. Îmi preparam doctoratul în matematici la Gh. Ţiţeica, dar mă apropiasem de Dan Barbilian, care era acum conferenţiar şi cu care izbutisem să întreţin relaţii zilnice ─ ceea ce era un succes ─ lucrând sub îndrumarea lui teza mea "Caracterizarea suprafeţelor prin suma unghiurilor a trei geodezice". Drumul meu însă s-a întrerupt aici, din motivele care urmează, lucru ce l-a contrariat pe Barbilian.

Îmi apăruse în acest timp deja prima mea carte de filosofie Valoarea metafizică a raţiunii (Ed. Cartea Românească, 1933) şi colaboram la Revista de Filosofie a lui C. Rădulescu-Motru. Publicasem în această revistă un studiu (în anul 1933) intitulat Marea ignoranţă, care atrăsese atenţia lui P. P. Negulescu, după cum mi-au comunicat cei care îl frecventau. Vacanţele de vară le petreceam la Sinaia. Acolo se mai găseau, în vara despre care este vorba (1936), Ionel Gherea (fiul lui C. Dobrogeanu Gherea), Constantin Noica (care îşi avea reşedinţa la Sinaia) şi Sabba Ştefănescu, conferenţiar la Şcoala Politehnică (astăzi academician), om de vastă cultură ştiinţifică. Formasem "un cerc" şi discutam probleme de filosofia ştiinţei la nesfârşit. C. Noica tocmai îşi prepara doctoratul cu P. P. Negulescu. Trecând pe la el, în legătură cu lucrarea lui, i-a povestit despre întrunirile şi preocupările noastre, şi atunci Negulescu ne-a invitat la vila lui din Sinaia, la un ceai. Ne-am prezentat, Noica, Gherea şi cu mine la ora stabilită şi am fost primiţi de profesor şi soţia lui. Au început imediat inevitabilele discuţii filosofice, şi cum în articolul pe care l-am pomenit citasem pe un filosof din sec. al. XV-lea, Nicolaus Cusanus, de care Negulescu se ocupa în mod deosebit (în legătură cu lucrarea lui Filosofia Renaşterii, pe care voia să o dezvolte), discuţiile s-au învârtit în jurul acestei extraordinare figuri, pe care profesorul nostru avea să-l numească "un Ianus al filosofiei", fiindcă era îndreptat cu o faţă către Evul Mediu şi cu una spre Renaştere. Cusanus era autorul unei lucrări de excepţie De docta ignorantia ─ Despre ignoranţa savantă. Până la un moment dat activitatea lui a privit spre Renaştere, spre viitorul larg al lumii noi care se năştea, şi apoi brusc s-a întors în opera şi în toată activitatea lui spre mentalitatea predominantă a Evului Mediu. Am spus toate acestea pentru a înţelege cele ce au urmat. La un moment dat, după ce am discutat o serie de amănunte, am tras concluzia, pe care i-am comunicat-o lui Negulescu, anume că în drumul spre Bizanţ, unde se ducea la un conciliu bisericesc (era cardinal), trebuie să se fi întâlnit cu cineva care l-a determinat să-şi schimbe poziţia şi care nu putea fi un om oarecare, Nicolaus Cusanus fiind el însuşi o mare personalitate. Negulescu s-a uitat fix la mine, fiind foarte interesat de această chestiune, şi apoi mi-a spus: Ai dreptate d-le Dumitriu, aşa trebuie să se fi petrecut lucrurile, pe aceeaşi corabie se găsea Georgios Gemistos Plethon. Plethon era un filosof grec neoplatonic, care venise în Italia, provocase la Florenţa o mare mişcare de idei, care avea să ducă la fondarea "Şcolii neoplatonice din Florenţa" de către Marsiglio Ficino, cu ajutorul lui Lorenzo Magnificul. Au trecut de atunci 47 de ani şi încă aud vorba şoptită a lui Negulescu şi sunt emoţionat, ca şi atunci, de vastele cunoştinţe ale acestui om, pe care ─ în filosofie cel puţin ─ nu cred că le-a mai avut cineva la noi. Nu am ştiut atunci că pronunţând aceste cuvinte, fostul meu profesor decidea destinul meu, cariera mea, şi mă va lega indestructibil de filosofie. În toamnă m-a invitat la el, la Bucureşti, şi mi-a ţinut un discurs mai lung, care în esenţă consta din următoarele idei: D-le Dumitriu, matematicieni avem destui şi foarte buni. Eu presupun că dumneata vei fi unul foarte bun. Ei şi? Trebuie să te gândeşti însă că logicieni nu avem. Nu se fac cursuri de logică nicăieri la noi în ţară. Şi astăzi logică fără matematică nu se poate. Îţi ofer o asistenţă la catedra mea, să faci cusuri de logică modernă cu toate problemele ce le implică ea. Într-adevăr, la Bucureşti, Nae Ionescu renunţase la cursurile de logică şi făcea metafizică; La Iaşi, Ion Petrovici se dedicase istoriei filosofiei; la Cluj, Marin Ştefănescu ţinea un curs intitulat "Logica lacrimei" … Din cauza aceasta, la examenele de capacitate, candidaţii se prezentau lamentabil. Acest fapt l-a determinat pe Negulescu să se sesizeze. (De altfel, în acelaşi sens îmi vorbise şi Ion Petrovici). Mi-am început, astfel, cursurile de logică nouă la Facultatea de Litere şi Filosofie, în care am predat şi logică matematică şi filosofia logicii, aşa cum îmi indicase Negulescu, ţinând să fim la curent cu mişcarea de logică de pe glob. Aceste cursuri ─ primele cursuri propriu-zise de felul acesta din ţara noastră ─ s-au concretizat în lucrarea Logica nouă (Ed. Adevărul, 1940). […]

Acesta a fost începutul carierei mele de profesor în logică, pe care aveam să o străbat treaptă cu treaptă până am devenit profesor titular al catedrei de logică la Universitatea din Bucureşti.

În 1938 mi-am trecut doctoratul în filosofie cu teza Bazele filosofice ale ştiinţei (Ed. Societatea Română de Filosofie, 1938), preşedintele comisiei fiind C. Rădulescu-Motru şi referent P. P. Negulescu. Comisia a onorat teza mea cu menţiunea summa cum laudae, deşi dezbaterile din timpul examenului au fost destul de animate, ei nefiind în totul de acord cu poziţia mea».

Perioada în care Anton Dumitriu a ţinut cursul de logică a creat o viziune de ansamblu asupra logicii, de la începuturile ei, într-o evoluţie care a conturat liniile directoare ale viitoarei Istorii a Logicii, apărută în volum litografiat în anul universitar 1947-1948. Datorită evenimentelor care i-au întrerupt activitatea profesorală pentru aproape douăzeci de ani, proiectul unei Istorii mai ample s-a amânat. După 1964, acest plan vast a fost reluat. Cum? Care au fost problemele cărora a trebuit să le facă faţă? Ne spune chiar aurorul: «Îmi trebuiau însă cărţi, articole şi reviste, adică o bibliografie imensă, pe care nu o aveam în întregime la Bucureşti. Graţie unor colegi din străinătate, a căror generozitate a fost fără măsură, am primit o mare parte din bibliografia trebuincioasă, uneori copii xerox sau fotocopii, alteori cărţi mai rare, care, fiindcă aparţineau unor instituţii, trebuiau restituite. Dintre profesorii care m-au ajutat cel mai mult în munca mea voi pomeni cu emoţie şi recunoştinţă pe Louis Vax de la Universitatea din Nancy, pe regretatul Jules Prussen de la centrul Universitar din Luxembourg şi Edo Maria Gianni de la Universitatea din Urbino. Apoi a început munca în biblioteci. Cele din Bucureşti mi-au fost utile, dar de cel mai mare folos mi-au fost biblioteca Muzeului Brukental din Sibiu (unde am putut consulta un număr impresionant de incunabule de logică) şi biblioteca Centrului Cultural din Chantilly, lângă Paris (al cărui tezaur de cărţi antice şi medievale se completa cu o bibliografie modernă perfect pusă la punct). Rezultatul a fost apariţia ediţiei I a Istoriei Logicii (1969), apoi a ediţiei a II-a revăzută şi adăugită (1975) şi a ediţiei engleze în patru volume, cu unele adaosuri şi restructurări (Abacus Press, Kent, Wells, 1977)». (Ulterior a apărut şi ediţia a III-a, vol. I, 1993, vol. II, 1995, vol. III, 1997 şi vol. IV, 1998, necesitând restructurări şi reajustări ─ în special în capitolul de materialism ─ şi mici adaosuri, gândite şi formulate înainte de 1989 şi chiar şi pe patul de spital, între noiembrie 1991 şi 8 ianuarie 1992, când a trecut în lumea zeilor).

După 1964, dată la care şi-a reluat activitatea în cadrul Centrului de logică al Academiei Române, Anton Dumitriu începe să publice o serie de lucrări, care valorifică toate acumulările de până atunci. Astfel apar: Soluţia paradoxelor logico-matematice (1966), Mecanismul logic al matematicilor (1968) (mecanism pe care îl întrevăzuse cu mai bine de 30 de ani în urmă, după cum mi-a mărturisit, atunci când se plimba prin parcul Cişmigiu), Logica polivalentă (1971), Teoria logicii (1973), Philosophia mirabilis (1974), Culturi eleate şi culturi heracleitice (1987), Cartea întâlnirilor admirabile (1985), Aletheia (1988), Homo universalis (1990). Mai avea în plan şi o a doua parte a Istoriei logicii, anume Evoluţia logicii, în care să fie prezentat modul în care a evoluat ideea de logică din Antichitate până în zilele noastre, material care se găsea formulat în mare parte în Teoria logicii. Dar toate aceste cărţi nu reprezintă pentru autor decât o «prefaţă la o carte pe care o aveam în vedere şi căreia îi văzusem, într-o străfulgerare, fundamentul, acum cu mai bine de jumătate de veac înainte. Ea urma să poarte titlul Tratatul logico-metafizic. Ideea m-a speriat chiar pe mine, şi mi-am spus că o asemenea lucrare, al cărei conţinut îl aveam clar în mintea mea, nu putea fi scrisă decât la o vârstă matură, după vaste şi multiple experienţe intelectuale. Dacă mă gândesc bine, tot ce am scris până acum îmi pare ca o "introducere" la acest "Tratat". În fond, nu am făcut decât să pregătesc, prin lucrările elaborate, pentru a scrie această ultimă lucrare. Ea se reflectă în tot ce am scris, aşa cum o umbră reflectă palid şi fără nuanţe un corp».

A fost profesor şi membru al unor societăţi de logică din Italia, Franţa, Spania şi a publicat la mai toate revistele de specialitate din lume: The Journal of History of Philosophy (Washington), International Philosophical Quarterly (New York), Notre Dame Journal of Formal Logic (Notre Dame, U. S. A), Archives de Philosophie (Paris), Cahiers de Philosophie (Paris), Scientia (Milano), International Logic Review (Bologna), Il Contributo (Roma) şi multe altele.

Dacă Anton Dumitriu îşi mărturiseşte filiaţia maioresciană, în sensul pe care l-a precizat chiar el, fondul gândirii lui este aristotelic, Marele Stagyrit fiind sistematizatorul unui întreg şir de şcoli filosofice, pentru care gândirea se identifică cu existenţa.

Întreaga lui viaţă Anton Dumitriu a afirmat că existenţa este ea însăşi determinată de gândire, căci, un om este cât gândeşte sau idealul omului este dat de gândirea lui. La limită, atunci când gândirea iese din contactul cu lumea exterioară şi se ia pe ea însăşi ca obiect, ea ajunge la starea divină, caracterizată de Aristotel ca gândirea care gândeşte gândirea.